Tac chitic. Il las sa vorbeasca. Intre timp ma delectez privind cascadele, Niagarele de volume. Ma pomenesc ca nu il invidiez nicidecum, ma rasfat cu deliciul oferit de Veronica. Nebunia situatiei starneste in mine nebunia inchipuirii ca toate erau ca si ale mele, ca omul era nebun sau ca nu exista, caci era ca si cum chiar n-ar fi existat. Marea se calmase, stancile nu mai erau inghitite, valurile nu-si mai borau spuma din convulsiunile stomacului ei peste colturile si turturii negri. Nu mai stiu cum ajunsesem aici. Locul parea atat de ireal. Si venirea, si apropierea neasteptata de scoala, cu perioada scolareasca ce ma impresura magic dar si viclean. Asa era hainitatea realitatii doar. Crapa fi erea in tine de implacabila ce era realitatea. Si unde mai puteam sa fug? Ajunsesem la un capat, nu era destul de clar? La capat. Nu stiu…, asta, Miselescu, traia, dar intr-alta lume, mai densa decat a noastra….
Cărți,multe cărți.
