Doua lucruri imi plac la scrisul lui Razvan Voncu. Mai intai, pedant-dezinvolta sa situare fata in fata cu spatiul literaturii. Echilibrul si seriozitatea ardeleneasca a proiectelor sale, dar si gratia cu care dezvaluie, dincolo de (aparent) seaca suprafata a istoriei literaturii, vegetatii luxuriante, arhitecturi secrete, labirinturi incitante, licori nebanuite. Desi in stare de focusari abile pe segmente de fraza, pe cuvinte, arta detaliului nefiindu-i defel straina, se dovedeste preocupat, cu metoda si gesticulatii deopotriva retrospective si prospective, de punerea operei in rand cu ea insati, dar si cu lumea larga a literaturii. Preocupat de randuiala, adica. Al doilea lucru care imi place e modul fermecator si dezarmant cu care declara, in textele sale critice imi place. Semn ca el este acolo, ca reactia lui nu ignora magnetismul prim al unui text ori al unei metode de lucru, ca astfel face si mai accesibila documentarea sobra ce urmeaza, mai personalizat-obiectiva. Scrisul sau a
Cărți,multe cărți.
