?Dupa vremuri, i s-a spus intr-atatea feluri vechiului drum: ulita, pod, cale, parca ar fi avut nevoie de nume sau porecla, el, starostele strazilor, care de doua veacuri sapaneste orasul! (...) E o cafenea si un salon, o plimbare publica si o piata de flori, o tribuna si un galantar. E vie ca praful de pusca. O vorba soptita la Capsa e auzita intr-o clipa la Capul Podului. (...) E bizantina si apuseana, trandava si vioaie, zambitoare si posomorata, dornica de schimbari si infipta in trecut. (...) De-a lungul ei, fara oranduiala, aproape fara rost, se insira palate si maghernite, case de tara si zgarie-nori, curti si gradini, morminte si biserici. Nu-i strada pe lume mai chinuita, mai muncita, mai miscatoare in silintele ei de a face din atatea contraste putintica armonie. Si poate nu-i strada care sa inchege in atare masura gandurile unui popor. Podul Mogosoaiei e plamadit cu sufletul nostru.?Asa vedea un diplomat roman din scoala cea veche, in 1943, Calea Victoriei, axa sentimentala a Bucurestilor, intr-o carte-bijuterie care nu si-a pierdut niciodata stralucirea. Orfevrierul, Gheorghe Crutzescu, care nu iubea calpuzanlacurile, a scotocit prin ziare ingalbenite si duioase amintiri de familie si a ales s-o faca din aur cel bun si din pietre veritabile. Simtea ca, astfel, cartea sa va dobandi cel mult o patina, dar tocmai patina aceasta, care o face si mai valoroasa, e pretuita de colectionari.
Cărți,multe cărți.
