In vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Dalis este unul dintre putinii supravietuitori reflexivi. Nu-i vorba, poezia lui resimte si ea violenta zisa neoexpresionista acuzata de congeneri; vorbeste tot despre carne (fie si numai pentru a spune, ca in epigraful cartii: ?apropie-te, vezi. nu sunt din carne!?), sange, spaima, sfartecare, distrugere, despre poezie ca ruptura, insa ceea ce o individualizeaza pe loc e faptul ca violenta lui exclude barbaria. Sub orice forma a ei, fie ea a la Bukowski sau a la Baricco. Precum misticii, el nu raspunde violentei cu violenta, nu se lasa corupt ori virusat de ea, ci o metabolizeaza lent, avand inocenta de a crede ca mai e posibila convertirea violentei plumburii in aurul frumusetii. Ca si cand atrocitatile douamiiste ar fi pictate de un vechi maestru japonez, catabazic si zen, sublimand violenta in caligrafie. Dand o sintaxa muzicala interjectiilor barbare. (Tocmai efortul acesta de lexicograf al unei frumuseti violente il apropie de reflexivi mai degraba decat de tranzitivii care, in fond, descriu aceleasi fenomene.) Pe scurt, cum atat de frumos zice el insusi, ?gabriel dalis plange / cu inocenta inca vie si beteaga?. Radu Vancu
Cărți,multe cărți.
