Orele indepartate

Bestseller international aflat in topurile de vanzari ale publicatiilor New York Times, Sunday Times si Der Spiegel. Recompensat in 2011 cu Australian Book Industry Award for General Fiction Book of the Year. Din primele ei trei romane publicate, Casa de la Riverton, Gradina uitata si Orele indepartate, scriitoarea australiana Kate Morton a vandut peste 8 000 000 de exemplare in peste 40 de tari. O scrisoare care ajunge la destinatar la cateva zeci de ani dupa ce fusese trimisa bulverseaza existenta unei familii din Londra: Edie Burchill, editoare pasionata, descopera astfel un mister surprinzator legat de mama ei, Meredith, care implica un castel plin de secrete – Milderhurst, un autor celebru – Raymond Blythe, si pe cele trei fiice ale acestuia – Percy, Saffy si Juniper. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Meredith este evacuata, alaturi de alti copii, din Londra, iar ea ajunge la castelul Milderhurst, devenind cea mai buna prietena a lui Juniper. Dar castelul, desi aparent un loc minunat, inconjurat de o gradina fabuloasa, ascunde multe mistere pe care Meredith doar le intuieste, pentru ca fiica ei, Edie, sa le descopere ani mai tarziu. Povesti despre tradare, intamplari dramatice, iubiri nefericite alcatuiesc un labirint periculos in care Edie e pe cale sa se rataceasca, la fel cum mama ei, Meredith, cu jumatate de secol mai devreme, se pierduse pe coridoarele intunecate si intortocheate ale castelului. Singure zidurile acestuia mai stiu insa toate povestile de demult, si Edie nu trebuie decat sa le asculte pentru a le deslusi. „In traditia romanului gotic, cu o extraordinara calitate cinematografica si personaje perfect conturate, care dezvaluie mereu noi secrete, povestea complexa a lui Kate Morton se citeste pe indelete si isi tine cititorul in priza pana la capat.“ (Library Journal) Fragment din romanul "Orele indepartate" de Kate Morton: „Surorile Blythe. Cam in acele momente incepusem sa ma refer la ele asa: cuvantul „surorile" imi venea mereu in minte inaintea numelui de familie Blythe, cam ca la Fratii Grimm si n-aveam cum face altfel. Ce ciudat cum se intampla unele lucruri! Inainte de sosirea scrisorii lui Juniper nici nu auzisem de castelul Milderhurst, iar acum eram atrasa de el ca un fluture de o lampa stralucitoare. La inceput a fost din cauza mamei, desigur, neasteptata poveste despre evacuarea ei, castelul misterios cu numele lui avand o rezonanta gotica. Apoi mai era si legatura cu Raymond Blythe - locul unde fusese creat Omul Noroaielor. Dar acum, ca ma apropiam de lampa arzatoare, imi dadeam seama ca era si altceva care imi facea inima sa-mi bata mai repede. Poate ca si ceea ce citisem sau povestile doamnei Bird de la micul dejun din dimineata respectiva imi starnisera o curiozitate fata de surorile Blythe insele. Trebuie sa marturisesc ca intotdeauna m-au interesat relatiile de fraternitate. Ma intriga si ma nedumereste deopotriva apropierea dintre frati: impartirea aceleiasi zestre genetice, distribuirea intamplatoare si, uneori, nedreapta, a mostenirii, imposibilitatea de a iesi din aceasta legatura. Ceva inteleg si eu din asta: candva am avut si eu un frate, dar nu pentru mult timp. A murit inainte sa apuc sa il cunosc si, pana sa constientizez eu toate elementele care sa ma faca sa-mi fie dor de el, toate urmele trecerii lui prin lume fusesera inlaturate cu grija. Doar doua certificate: cel de nastere si cel de deces, puse intr-un dosar subtire intr-un sertar, o fotografie mica in portofelul tatei, o alta in sertarul de bijuterii al mamei: asta era tot ce ramasese de pe urma lui care sa poata spune: „Am fost si eu aici!" Asta, amintirile si durerea din mintea parintilor mei, pe care insa nu mi le-au impartasit niciodata. Ceea ce vreau eu insa nu este sa va stanjenesc sau sa va starnesc mila, ci doar sa va spun ca, desi nu am nimic material sau sentimental care sa imi aminteasca de el, am simtit toata viata aceasta legatura dintre noi. Ne leaga un fir invizibil, la fel de strans cum ziua e legata de noapte. Si-am simtit asta intotdeauna, inca de cand eram mica, caci daca in casa se simtea prezenta mea, absenta lui era resimtita deopotriva, asemenea unui gand nerostit de fiecare data cand ne simteam fericiti: „Daca ar fi fost si el cu noi!” Sau cand ii dezamageam: „El n-ar fi facut asta!” Sau, de fiecare data cand incepeam scoala: „Aceia ar fi fost colegii lui de clasa, baietii aia mari de acolo!” Privirea pierduta din ochii lor cand credeau ca nu-i vad. Acum sa nu va inchipuiti ca sustin ca interesul meu fata de surorile Blythe avea vreo legatura cu Daniel. Sau nu una directa, in orice caz. Dar aveau o poveste foarte frumoasa: surorile mai mari renuntand la propria lor viata ca sa o ingrijeasca pe cea mai mica. O inima zdrobita, minti ravasite, o dragoste neimpartasita. Totul ma facea sa ma intreb cum ar fi fost, in cazul nostru, daca Daniel ar fi fost o persoana pentru care sa-mi sacrific viata ca sa-l protejez. Asa ca vedeti de ce n-am putut sa-mi iau gandul de la cele trei surori, legate in felul acesta pe viata. Imbatranind impreuna, imputinandu-se, trecandu-si zilele in casa lor straveche, ultimele vlastare ale unei marete familii romantice.”