De la o epoca la alta, in istoria filosofica se schimba dominantele, ceea ce nu este putin, dar intre "secvente", mai tare este continuitatea. Dominanta reconstructia ontologica in "epoca veche", nici chiar Parmenides, logicianul ei, n-o presupunea ca operatiune in sine. In succesiunea sa, "neoeleatismele" pluraliste erau incercari de metafizica. Tot asemenea, ontologia platoniciana ("doctrina ideilor") era indreptata metafizic.Daca anul 476 delimita antichitatea de modernitate (lucrand in continuare cu perechea antiquitas - modernitas, cea mai operationala), cam patru secole, asadar, erau intr-un fel, scoase din istorie. Acestea intr-o "parte" a lor nu mai tineau de antiquitas, tot asa cum nici dupa 476 "modernitate" nu se desprindea parca mecanic.Cand se "sfarseste" epoca veche si incepe aceea clasica, in istoria greaca, nu este la fel de lesne de determinat, trecerea facandu-se treptat, evaluativ, cel putin cultural. Socrate este moment de rascruce, nu insa si de ruptura, intre el si Protagoras relatia fiind de complementaritate, daca indoiala si "masura" erau solidare in ideea critica.
Cărți,multe cărți.
