Prin această contribuție istoriografică originală și extrem de necesară, Adrian Cojanu ne face să privim într-o optică nouă relațiile Partidului Comunist Român cu omonimul sau belgian și cu formațiunile de stânga din acest regat, pe calea unui curent istoriografic foarte proaspăt, care a mai fost exploatat în istoriografia românească îndeosebi de către istoricul Cezar Stanciu. P. C. R. a încercat să acționeze pragmatic, urmărind cu atenție raporturile de forțe de pe scenă politică belgiană, dar și țesătură relațiilor internaționale și faliile apărute între și în interiorul blocurilor politico-ideologice. Nicolae Ceaușescu s-a îndepărtat tot mai mult de Moscova, a încercat să diminueze influență Uniunii Sovietice în interiorul mișcării comuniste internaționale, inclusiv prin relațiile întreținute cu stânga belgiană, și totodată a căutat să dinamiteze structura bipolară a ordinii mondiale. Liderul român a dorit să faciliteze, în favoarea ideilor sale, o unificare a forțelor politice din Belgia, fiind conștient de lipsa de popularitate a Partidului Comunist în această țară, în contrast, de exemplu, cu Partidul Socialist, care s-a aflat în numeroase rânduri la guvernare și obținea scoruri constant bune în alegerile parlamentare libere din această țară. Relațiile cu Partidul Socialist au evoluat astfel ciclic de la legături pe linie de partid la raporturi interguvernamentale. Eforturile lui Ceaușescu nu au fost întotdeauna încununate cu succes, ceea ce, în final, a conferit raporturilor dintre PCR și partidele din zona stângii politicii belgiene „un caracter mai mult informativ și consultativ, fiecare dintre aceste partide manifestând interes pentru activitatea celuilalt în plan intern și internațional, precum și în cadrul mișcării comuniste internaționale.” Prof. univ. dr. habil. Silviu Miloiu
Cărți,multe cărți.
