Nicoara Potcoava

Nicoara Potcoava este un roman istoric scris de Mihail Sadoveanu si publicat pentru prima oara in volum in anul 1952 de catre Editura Tineretului din Bucuresti. Este ultimul roman al scriitorului, reluand actiunea romanului Soimii (1904), publicat de autor cu aproape o jumatate de secol in urma.Subiectul celor doua romane este acelasi, dar exista deosebiri semnificative de substanta intre cele doua carti. Actiunea romanului se petrece in Principatul Moldovei dupa uciderea domnitorului patriot Ioan Voda cel Cumplit (1572-1574) si urcarea pe tron a lui Petru Schiopul. Romanul prezinta luptele pentru putere din Moldova, fiind inspirat din viata lui Ioan (Nicoara) Potcoava. Fiu dupa mama al domnitorului ucis, hatmanul Nicoara Potcoava intreprinde in Moldova o incursiune fara succes pentru a-l pedepsi pe tradatorul Irimia Golia, iar apoi se intoarce in tabara cazacilor zaporojeni de pe malurile Niprului, cu care pregateste o actiune militara mai ampla pentru a-l alunga pe uzurpatorul Petru Schiopul si a prelua domnia tarii. Nicoara Potcoava preia tema datoriei si a dragostei din romanul sau de tinerete, aducand o perspectiva istorica mai precisa si o viziune filozofica profunda asupra istoriei.Spre deosebire de romanele istorice mai vechi, accentul este pus aici pe o meditatie asupra istoriei si pe folosirea unui limbaj de factura cronicareasca. Fragment din cartea "Nicoara Potcoava" de Mihail Sadoveanu "A doua zi soarele a rasarit in senin si, dupa ploaia noptii, codrul a lucit de mii si mii de nestemate ca flori fara nume si degrab trecatoare. Vazduhul era curat. Calatorii cat si localnicii il simteau intrand in ei ca pe un vinat bun. Soborul monahilor iesise cu staretul in afara portii ferecate, ca sa fie de fata la plecarea Mariei sale Nicoara. I-au urat cale fericita si lui, si ostenilor si au ramas o vreme privind cum se duc. De lucirea biruitoare din ochii calatorului domnesc, pe care o bagasera de sama acei monahi, se bucura mai ales unchesul Petrea, care amesteca aducerile lui aminte cu anii de pruncie ai lui Nicoara, la curtea lui Iurg Litean. Intr-acolo el si cel ce fusese prunc umblau acum fara graba, ca lene a unei placeri. Capitanul Petrea era acum batran, iar pruncutul carunt. In asemenea buna stare a spiritului au umblat prin valea ingusta a Somuzului, pe langa niste lunci batrane ramase in stapanirea Domniei dupa moartea lui Sendrea hatmanul; caci acele pamanturi si lunci de la Dolhesti, unde se afla gropnita lui Sendrea, cumnatul lui Stefan batranul, fusesera, impreuna cu toata valea, zestrea surorii Voievodului. Si din acel timp ramasesera uitate; Domnia nu le socotise vrednice a fi daruite boierilor celor mari. Calatorii bagau de sama o randuiala a satelor deosebita decat in alte parti pe unde umblasera. Gospodarii isi vedeau fara grija de prisaci si si se inchinau cu voie buna la trecerea acelor straini. Vite albe pasteau pe lunci; numai cat dealurile care strajuiau din dreapta si din stanga pareau a coplesi valea. Astfel au ajuns la pranzisor, cu randuiala siuta, la un pod de peste Somuz si la o moara, pe unde drumul incepea sa suie un holm inalt, catra valea larga a Siretului, departe, spre curtea veche a amintirii. "