Noi, cainii maidanezi, avem reflexele mult mai alerte decat cei de rasa. Ma refer mai ales la reflexele de supravietuire. Lucrul acesta este deja o banalitate, dar tin sa-l mentionez aici deoarece printre aceste reflexe se afla la loc de cinste si spiritul de observatie. Iar aici intra-n calcul lucruri care nu sunt banale deloc. Ce poate sa fie la baza acestei neprevazute calitati cu care natura ne-a impodobit pesemne in ultimul moment, intr-un gest de mila suprema fata de viata noastra atat de cumplit nedreptatita? Oare sa punem la socoteala ceea ce niciodata nu se poate calcula, si anume: cutremurarea fiintei atunci cand simti ca esti parasit, spaima de neinchipuit atunci cand realizezi ca ai fost aruncat intr-o lume total ostila, frica de a nu muri de foame sau ucis si, mai ales, cumplita singuratate. Da, cred ca acestea sunt lucrurile cele mai devastatoare, singuratatea si lipsa de iubire. Ce poate fi mai trist decat un pasaport dat catre nicaieri de „prietenul" tau, omul! Ce poate fi mai tragic decat sa fii exilat in aceasta lume pe o insula a unei dureri fara de glas de catre cel ce s-a voit a fi stapanul tau si pe care tu l-ai fi aparat cu propria-ti viata? Dar astazi nu se mai vrea si, ceea ce este si mai trist, nu se mai poate sa se vorbeasca despre aceasta din urma calitate a noastra. Da, sa o spunem pe sleau, „noi, cainii, ne dam viata. Fragment: "Ei, dar acum, ce linişte! Ce frumos este parcul fără oameni! Ce bine îi stă aşa singur cu sine! Abia atunci ies din copaci poveştile lor şi aerul vibrează de ceva aparte pe care oamenii n-or să-l poată auzi. Dar, vai, un fluture i s-a aşezat pe frunte lui tati. Îşi deschide aripile de câteva ori ca şi cum ar respira. In aer se simte o briză uşoară de vânt. Fluturele se ţine cu putere. Ştie că a găsit, în sfârşit, un loc unde se poate odihni. Vântul uşor de vară a trecut. Fluturele palpită cu aripile lui gingaşe ca şi cum ar suspina de fericire. Adulmec aerul şi îl simt pe tati cum, cu ochii închişi, aleargă către propria lui copilărie. "
Cărți,multe cărți.
