Marile sperante

Marile sperante (Great Expectations) este un roman din 1860-1861 scris de Charles Dickens, celebru scriitor englez. Actiunea romanului urmareste evenimentele ce i se intampla unui baiat, Pip, in timpul maturizarii sale. Fragment din romanul "Marile sperante" de Charles Dickens: ?Totusi, trebuia sa ma duc la domnisoara Havisham si m-am dus. Si, nu s-a intamplat nimic din pricina luptei de randul trecut. Nimeni nu pomeni nimic si nici urma de tanarul cel palid nu era prin casa. Portile erau deschise, eu am inspectat gradina, ba chiar m-am uitat pe fereastra casei; dar obloanele erau trase si totul parea mort. Doar in coltul unde avusese loc batalia, am descoperit ceva urme despre existenta tanarului. Erau urme de sange pe jos si eu le-am ascuns de orice privire omeneasca, acoperindu-le cu gunoiul din gradina. Pe scara, intre odaia domnisoarei Havisham si cealalta odaie in care se afla masa, am vazut un scaun de gradina, un scaun usor pus pe rotite, pe care-l puteai impinge din spate. L-a pus cineva acolo, dupa ultima mea vizita si, din ziua aceea, ocupatia mea a fost sa imping pe domnisoara Havisham in jurul odaii si pana dincolo in cealalta odaie, dupa ce era ostenita de atata umblat cu mana pe umarul meu. Mereu, mereu, aceleasi plimbari si uneori tineau cate trei ore fara intrerupere. Vorbesc de aceste plimbari in general, pentru ca erau foarte numeroase, caci fusese hotarat odata pentru totdeauna, ca trebuie sa vin la domnisoara Havisham in fiecare a doua zi, la pranz, pentru acest scop si fiindca acum vorbesc de o perioada de cel putin opt sau zece luni. Pe masura ce ne obisnuiam unul cu altul, domnisoara Havisham vorbea mai mult cu mine si ma intreba ce invatasem pana atunci si ce meserie vroiam sa-mi aleg; i-am spus ca voi deveni ucenicul lui Joe, cel putin asa credeam; si am staruit asupra faptului ca eram foarte nestiutor si ca as fi vrut sa stiu de toate, cu nadejdea ca, poate, ma va ajuta ea pentru atingerea acestui scop mult dorit. Dar nu se intampla asa; dimpotriva, ei ii parea mai bine sa ma stie nestiutor. Si nici nu-mi dadea vreodata bani sau alte lucruri, in afara de masa de pranz si nici macar nu pomenea ca voi fi platit pentru treaba pe care o faceam. Estella era mereu pe acolo; ea imi deschidea poarta cand veneam si cand plecam. Dar niciodata nu mi-a mai spus ca pot s-o sarut. Cateodata rabda prezenta mea cu raceala; cateodata imi arata bunavointa; uneori se purta familiar cu mine; alteori spunea cu tarie ca ma uraste. De multe ori, domnisoara Havisham imi soptea la ureche sau ma intreba cand eram singur cu ea: - Asa-i ca se face din ce in ce mai frumoasa, Pip? Si cand raspundeam da (fiindca era adevarat), se inveselea nespus. Cand jucam carti, domnisoara Havisham privea, bucurandu-se de toate toanele Estellei, ca un zgarcit de comoara lui. Si, uneori, cand toanele ei erau atat de numeroase si de contradictorii, incat nu mai stiam ce sa fac si ce sa spun, domnisoara Havisham o imbratisa cu o dragoste nemarginita si-i soptea ceva la ureche, care suna asa: - Sfarama-le inimile, mandria mea, nadejdea mea, sfarama-le inimile fara mila!?