Cartea de la San Michele

Lucrarea este o exceptionala tesatura in care actualitatea si amintirea se intrepatrund cu teoriile si ideile nonconformiste ale lui Axel Munthe. Mai presus de toate, insa, Cartea de la San Michele vorbeste despre menirea medicului, despre dragostea de oameni, despre devotament si daruire. Utopie, imaginatie, speranta? Cartea de la San Michele, autobiografia romantata a vietii si activitatii celebrului scriitor Axel Munthe, este mai mult decat romanul unui vis implinit, transformand prin magia naratiunii, experientele si credintele autorului in veritabile lectii de viata. La sfarsitul secolului XIX, un tanar student la Facultatea de Medicina din Paris, in varsta de 18 ani, face o calatorie in insula Capri si ajunge la San Michele, locul in care isi sfarsise zilele batranul imparat roman Tiberius. Cucerit de frumusetea imprejurimilor, de simplitatea plina de bunavointa si ospitalitatea localnicilor, tanarul isi propune sa cumpere intr-o zi casa, gradina si podgoria de la San Michele si sa isi construiasca ?imperiul? visurilor sale. Implinirea acestui demers se dovedeste a fi insa un drum extrem de sinuos, astfel incat abia dupa mai mult de 20 de ani, proiectul ambitios al tineretii incepe sa capete contur. Cartea este structurata in multiple planuri narative, in paralel cu istoria propriu-zisa, autorul provocandu-si cititorii la un extrem de interesant joc al cunoasterii. Carte recomandata de Ioan-Aurel Pop in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti". Fragment din carte: "Vara, Parisul este un loc foarte placut pentru cei care apartin Parisului care se distreaza, dar, daca se intampla sa apartii Parisului care munceste, aceasta devine o alta problema. Mai ales daca trebuie sa te confrunti cu o epidemie de febra tifoida, la Villette, printre sutele de muncitoare din Scandinavia, si cu o epidernie de difterie in cartierul Montparnasse, printre prietenii tai italieni si nenumaratii lor copii. Fireste ca nu lipseau copiii celor din Scandinavia nici in Villette, si putinele familii care nu aveau nici unul pareau sa fi ales acest foarte scurt rastimp ca sa ii aduca pe lume, cel mai adesea fara nici un ajutor ? daca nu o luarn in calcul pe sage-femme ? in afara de mine insumi. Cei mai multi dintre copiii, prea mici ca sa se molipseasca de febra tifoida, faceau scarlatina, iar restul, tuse magareasca. Bineinteles ca nu aveau nici un ban ca sa plateasca un doctor francez, asa ca trimiteau dupa mine sa ii ingrijesc cat de bine puteam. Nu era deloc de glumit, existau peste treizeci de cazuri de febra tifoida printre muncitoarele scandinave numai in Villette. insa, indiferent de situatie, reuseam sa ma duc la biserica suedeza din bulevard Ornano in fiecare duminica, pentru a-i face pe plac prietenului meu, preotul suedez, care spunea ca acesta ar fi un exemplu bun pentru ceilalti. Numarul enoriasilor se redusese la jumatate fata de cel obisnuit, cealalta jumatate se afla fie la pat, fie ingrijind pe cineva aflat la pat. Preotul statea in picioare de dimineata pana noaptea, asistand si ajutand bolnavul si saracul, un om atat de bun la suflet cum nu cunoscusem niciodata, si el sarac lipit pamantului. Singura recompensa pe care a obtinut-o din toata aceasta truda fu aceea ca aduse molima in propria-i casa. Cei doi copii mai mari dintre cei opt pe care ii avea se molipsira de febra tifoida, cinci de scarlatina, iar ultimul nascut inghiti o moneda de doi franci si fu cat pe-aci sa moara de ocluzie intestinala. Apoi consulul suedez, un omulet foarte pasnic si linistit, innebuni brusc si de fapt aproape ca ma ucise. Dar povestea lui va voi spune-o cu alt prilej. Mai departe, in cartierul Montparnasse, era o treaba cu mult mai serioasa, desi din multe puncte de vedere mie mi se parea una mai usoara. Mi-e rusine sa spun ca ma simteam mult mai bine in mijlocul acelor italieni saraci decat cu proprii mei compatrioti, cu care adesea era greu sa te descurci, mohorati, nemultumiti si mai degraba pretentiosi si egoisti. Pe cand italienii, care nu isi adusesera cu ei din patria proprie nimic altceva decat cateva lucruri, rabdarea, veselia si incantatoarele lor maniere, erau intotdeauna multumiti si recunoscatori si de un extraordinar folos unul celuilalt. Cand in familia lui Salvatore izbucni difteria, Arcangelo Fusco, maturatorul de strada, isi inceta imediat lucrul si deveni cea mai devotata infirmiera pentru toti. Cele trei fetite se rnolipsisera de difterie, fata cea mai in varsta muri si in ziua urmatoare istovita mama se imbolnavi de cumplita boala. Doar Petruccio, idiotul cel neajutorat, fu crutat, prin vointa de neinteles a Dumnezeului Atotputernic. ?Impasse Rousselle" deveni contagios, acolo intalneai difteria in fiecare casa si nu exista nici o familie fara multi copii mici."