Ii datoram lui Marin Preda mai mult decat majoritatii istoricilor si filosofilor contemporani care reflecteaza asupra destinului romanesc. Efectul relecturii romanelor, nuvelelor, scrierilor sale in general, este cel mai eficient antidot impotriva mitului ?desertului cultural" de care a fost suspectat spatiul romanesc in cea de a doua jumatate a secolului XX.
Cu Marele singuratic (1972), Marin Preda revine la romanescul traditional (istoria unui destin, prezentarea mediilor sociale, conflict moral, intriga sentimentala etc.) cu o experienta noua, totusi, in ce priveste tehnica epica (eseul patrunde masiv, naratiunea este din cand in cand sparta) si cu dorinta de a trata din unghiul sau de vedere o problema dezbatuta de toata literatura moderna: raportul dintre personalitatea individului si determinismul istoriei. Tema mai intima a cartii este incercarea de a iesi din istorie.
Angajare, actiune (cu riscul esecului) sau retragere, solitudine, boicot (o vorba ce nu place prozatorului!) al istoriei? - Eugen Simion
Fragment din eseu:
"Totusi nu era chiar atat de adevarat ca Niculae nu vroia sa stea de vorba cu nimeni. Cu un an in urma, cand incep evenimentele care urmeaza si care adusera apoi in satul natal al baiatului lui Moromete stirea falsa a mortii lui, un om inalt si drept ca un stalp, pe chip cu o expresie parca de stupoare nu numai pentru ceea ce vedea, dar si pentru ceea ce facea el insusi, se dadu jos dintr-o masina in fata intrarii castelului si ii facu un semn confidential portarului sa se apropie. Acesta sovai, dar in cele din urma, cine stie ce se gandi, ca se hotari sa iasa din adapostul sau. Era aici unul Niculae Moromete? fu intrebat, si in timp ce asculta raspunsul, vizitatorul se intoarse cu totul spre portar si vari mainile in buzunare si se franse putin de spate; va sa zica era adevarat. Da, zise portarul isi arata cu mana directia si spuse si unde putea fi gasit cel cautat.
Drept in fata se intindea o alee asfaltata, ca un tunel din castani batrani, pana la o noua intrare, pe sub un turn medieval, cu o poarta uriasa dincolo de care se banuia ca e curtea castelului. Pana la acel turn, de-o parte si de alta a aleii se vedeau flori, si mai ales lalele galbene si rosii, pe intindere mare, iar mai incolo era sera, si alaturi asa-numita ?Casa a gradinii", spre care se indrepta acum vizitatorul. Desi ici, colo, un om sau o fata culegeau sau plantau ceva, parca era putin pustiu in jur din pricina tipetelor urate ale paunilor care se auzeau dinspre castel, la intervale regulate, impiedicand parca peisajul sa se incarce de melancolia obisnuita a pamantului, asupra caruia omul sta aplecat si lucreaza.
? Ba Moromete, unde esti, ma? zise vizitatorul in stil taranesc, desi masina din care coborase si costumul de pe el, din stofa buna, care era purtat fara acele miscari soldii pe care le are unul neinvatat cu haine croite, aratau ca el nu mai era, orice s-ar zice, chiar un taran. Iesi, ma, afara, sa te vad la fata, ca sunt ani de cand... Ai mai crescut si tu sau ai ramas tot?...
De bucurie, omul nu-si putea parca termina cuvintele si nici nu observa cum un caine brumariu, o corcitura, facea tot felul de figuri in jurul sau, ca si cand acest musafir ar fi fost chiar stapanul lui si nu cel dinauntru. Un geam de la parterul casei se deschise si un barbat cu chipul aproape mic, ai fi zis un adolescent, aparu in cadrul ferestrei. Nici nu se incrunta, nici nu se uita urat, ci ramase drept si sever, cu privirea neclintita, indreptata undeva peste capul vizitatorului."
Cărți,multe cărți.
