Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresioneaza prin intensitatea pe care o imprima literei, o intensitate care consuma si il consuma, intr-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atat de strans legate, alcatuiesc textul unei declaratii de dragoste d'outre-tombe, punctand, in marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeti. Exista aici o geografie personala, careia forta evocarii ii confera relieful fragil, de filigran al memoriei si farmecul arcadic-paseist al unei imposibile intoarceri. Moldova, Focsaniul cu casa bunicilor prins intr-o rama teodoreaniana, Marea cu miscatoarele-i carari, o parte din Bucurestiul unei copilarii si adolescente insolitate sunt tot atatea locuri in suflet, "madlene ale dorului", locuri de reintoarcere si de pelerinaj unde chipul mamei dobandeste stralucirea crepusculara a amintirii. Acest "jurnal al despartirii", cum il numeste autorul, este si un jurnal al regasirii, dintr-o dorinta de a reface toate drumurile cu mama, alaturi de ea, de a restitui sunetul unei vieti care s-a desfasurat in regimul discretiei si modestiei, nu mai putin cel al unui devotament tacut. In cele din urma, aceasta carte reprezinta si un poem dedicat Mamei, nu atat printr-un lirism indoliat si indragostit deopotriva, care traverseaza toate celulele firii, cat prin faptul ca i se adreseaza cu adevarat ei, cu tot nespusul care vine dupa o despartire. Ce ramane cand ti se ia totul? Cartea lui Ioan Stanomir raspunde indirect la aceasta interogatie destinala cu un singur cuvant care se dilata in substanta emotionanta, vie, de o intensitate aproape insuportabila uneori a textului: dorul. - Angelo Mitchievici
Cărți,multe cărți.
