E greu de spus când și‑a dat seama fetița din povestea noastră cât de puternică este… Poate de pe vremea când era atât de mică încât nu ajungea la clanța ușii și nici să bea apă de la fântâna țâșnitoare. Cu toate acestea, nu rămânea închisă în odaie și nici însetată nu rămânea. Era de ajuns să zică o singură dată cuvintele nu pot!, pentru ca, răsărită ca din pământ, o mână să‑i deschidă ușa sau să o înalțe până la țâșnitura apei. Erau mâinile oricui se afla prin preajmă. Mai târziu, când nu izbutea să‑și îmbrace rochița, căci încerca să‑și vâre capul prin mânecă, era de ajuns același mic scâncet: nu pot! și neputința înceta pe dată, ca prin farmec. La fel când nu reușea să‑și tragă ciorapii, căci îi punea cu călcâiul în față, sau când încerca să se încalțe, uitând că ciorapii se află vârâți în vârful pantofilor… De undeva se iveau două mâini prietenoase și îndemânatice, și gata necazul. Erau, cel mai adesea, mâinile bunicii.
Cărți,multe cărți.
