„Seara, pe balcon, Raluca priveşte noaptea înstelată, şi suedezul o priveşte şi el de pe balconul lui, fumând o ţigară după alta, îndrăznind şi neîndrăznind să-şi mute privirea pe doamna zveltă ca o căprioară, neagră, subţire, cu mari ochi oblici, de smoală, care stă singură, melancolică parcă, în balconul ei. L-a privit adineauri, sau i s-a părut lui? Ar accepta vreodată să-i facă portretul? Dacă l-ar recomanda cineva poate că ar accepta. Dar doamna e singură de tot, cine ar putea să-l prezinte? A suspinat! Poate că are vreo durere, un doliu recent, poate că are nevoie de ajutor. Cum să-ţi oferi sprijinul unei făpturi atât de sălbatice, atât de izolate, şi dintr-o casă bună, cum se vede după ţinuta şi îmbrăcămintea ei? Pictorul se zbuciumă şi i se pare că niciodată n-a dorit mai aprins să facă portretul cuiva, să dezlege misterul care învăluie o femeie delicată şi bizară...”
Cărți,multe cărți.
