Inimi cicatrizate

Prefata, fisa biobibliografica si referinte critice de Lucian Pricop Liniaritatea povestirii, a constructiei epice din Inimi cicatrizate dezarmeaza cititorul, care ar fi fost tentat sa empatizeze cu eroul, cu Emanuel, care este creditabil a fi un alter ego al prozatorului. Daca refuzam contractul simplificator din relatia autor-narator-personaj, o facem pentru ca nu evenimentul este cel care conteaza, nu locul, nu sanatoriul ci scrisul ca act in sine. Blecher (omul) ar fi putut trai (si dosarul sau medical asta ne arata) aceeasi experienta terapeutica la Leysin sau la Techirghiol?; cu toate acestea, ar fi scris altfel. Destructurarea epicului, pana la insignifianta actiunii, nu este insa doar o stratagema la moda in avangardism si suprarealism; actiunea ar fi invalidat capacitatea redusa de a se misca a bolnavilor. Aveau nevoie de tot soiul de adjuvanti, mai mult sau mai putin dedicati si competenti. Pentru Emanuel, ajutoarele sunt de natura umana, precum: medicul Cériez (care-l diagnosticheaza, il imbraca in ghips, il elibereaza din constrangerile imobilitatii); tatal (care-i stipendiaza tratamentul, condamnandu-l la insanatosire prin tortura); Solange (care iubeste tocmai damnatiunea maladiva) etc. Exista si ajutoare inanimate, iar gutiera raspunde pe de-a-ntregul conditiei de prelungire artificiala a umanului: "Gutiera este o inventie care transforma un bolnav intr-un om sanatos. Ea cumuleaza functiile patului, a trasurii si a picioarelor. [?] In sanatoriile pentru bolnavii lipsiti de mijloace, unde salile sunt colective si bolnavii stau in paturi, gutiera nu este utilizata decat pentru plimbarea pe tarmul marii. In anumite hoteluri si vile particulare insa, bolnavul nu paraseste niciodata gutiera. El doarme pe ea, mananca pe ea, iese la plimbare pe ea." De la consultatia medicala, in cursul careia i se descopera distrugerea unei vertebre si aparitia unui abces, Emanuel asista la un intreg proces de schimbare a lumii exterioare, in fapt, la un conflict intre ce stia despre univers si cum credea ca sunt stabilite legile firii si ce afla din surse incontestabile. Medicii, asistentii, vecinii de palier, casiera de la restaurant ii arata ca "lumea se subtiase straniu", devine "vaga si inconsistenta", marginile lucrurilor par a se desprinde ca un fir declansand un proces de lichefiere "intr-o materie uniform de turbure si cenusie", creand sentimentul inecului ("sala devenise apoasa ca acvariumul din salonasul doctorului", "departe, in ape statute si intunecoase plutea solitara si palida fata puhava de crap a casieritei cu privirea lenta a ochiului ei rotund si rece"). Aceasta noua ordine a lumii se supune rigorilor medicatiei; daca isi afirma conditia de falie intre real si halucinatoriu, o face cu constiinta pendularii, ceea ce aduce insolitul: bolnavii isi duc viata de suferinzi, prizonieri in carcasele lor de gips - de la momentele cele mai banale (masa, cititul, plimbarile prin oras, "seratele" orgiastice ale pacientilor) -, dar mimeaza faptul cotidian. Este un paradox "in a exista totusi si a nu fi cu desavarsire viu", un fel de regie a "acestui spectacol corect si halucinant". - Lucian Pricop