Privim expoziţiile din Pavilionul României de la Bienala de Artă de la Veneţia ca pe nişte structuri discursive, din care cu greu mai poţi detaşa opera de artă şi artistul. Ne întrebăm în ce măsură artiştii văd în prezenţa lor la bienală o problemă de identitate naţională sau, mai degrabă, de reprezentare personală şi succes, într-un context internaţional. Oare se simt aceştia cu adevărat reprezentaţi? Va putea vreodată Bienala de la Veneţia să se desprindă de contextul naţional? În ce măsură contextul politic mondial nu va mai avea nevoie, la un moment dat, de o asemenea competiţie? Bienala de Artă de la Veneţia e un revelator care scurtcircuitează. Pentru România a fost de la început o bine-venită ocazie de a ieşi din sine şi de a se privi din afară, încercînd o obiectivare pe care singură nu şi-ar fi putut-o provoca.
Cărți,multe cărți.
