Ieudul fara iesire

Caz rar in literatura contemporana, Ioan Es. Pop, debutant in 1994, a ajuns autor de manual! Ce-i drept, deocamdata este vorba despre un Manual de literatura (Editura Vinea, Bucuresti, 2004), unde poetul este egal in drepturi de copyright cu Daniel Banulescu, Mihail Galatanu, Floarea Tutuianu, Nicolae Tone, Lucian Vasilescu si Cristian Popescu. Biografia acestui scriitor optzecisto-nouazecist (aici discutia ramane deschisa) este definitiv marcata de episodul Ieudului fara iesire, un rastimp aproape ovidian, la scara celor sase ani in care Ioan Es. Pop a “activat” ca profesor de limba si literatura romana in celebra (si datorita lui) comuna maramureseana. Aceasta experienta nu constituie doar subiectul cartii sale de debut; ea devine motivul tuturor celorlalte volume pe care le-a publicat pana in prezent: Porcec (1996),Pantelimon 113 bis (1999), Podul (2000), Rugaciunea de antracit/ The Anthracite Prayer (2002) si Petrecere de pietoni (2003). Mai multi critici literari au afirmat si demonstrat ca biografismul este o trasatura esentiala a poeziei lui Ioan Es. Pop. Acest fapt este, totusi, doar partial adevarat. Anti-retorismul scriitorului nu se explica doar ca atasament pentru propria viata concreta. El exprima dorinta de a transpune biografemele prin cuvinte cat mai simple, cat mai apropiate de gradul lor zero. Se urmareste astfel un impact violent, nemediat. Esentiala nu este relatarea trairilor, ci modalitatea prin care ele devin literatura, fundamentarea unui plan personal ce ordoneaza elementele lumii conform unei singure viziuni. Scriitorul apeleaza, in acest sens, la strategii de multiplicare a perspectivei. De multiplicare, nu de diversificare. Personajele care apar in scenariile sale nu au o teza individuala; ele nu fac altceva decat sa orchestreze o partitura deja existenta, dusa pana la sfarsit si reluata, da capo al fine. Din aceasta cauza, poemele lui Ioan Es. Pop se preteaza atat unei lecturi secventiale (pentru ca un singur text spune deja totul), cat si unei lecturi de ansamblu (textele deriva unele din altele, isi raspund de la distanta, se imbratiseaza intertextual): “a zis invatatoarea in clasa a patra copii/ dar ieudul unde este am zis noi n-am iesit niciodata sa/ stim unde este. a zis macar trece trenul prin partea voastra?/ am zis trece autobuzul zilnic de doua ori doua ori pe saptamana vinerea pe la borsa. a/ suspinat am ras am zis ca o sa-i facem in ziua aia o/ vizita in apartament sa-i ducem flori [...] eu astept autobuzul/ cum autobuzul ce autobuz astepti in incaperea asta fara usi si ferestre/ si ea a zis dar asta nu-i o camera, copii, asta e o strada,/ numai ca aici s-a facut noapte”. Am citat dintr-o compunere a elevei ilea ioana din clasa a-V-a b. Poetul da personajelor sale un singur sens, acela de “beneficiari” ai lipsei de sens.