Fictiunea politicului. Heidegger, arta si politica

Spre deosebire de (...) "totalitarismul" de tip sovietic, national-socialismul ramine in foarte mare masura recalcitrant la mijloacele analizei politice si ideologice. El ramine in adincurile lui de-a dreptul "inexplicabil" si nu conteneste, astfel, sa bintuie constiinta moderna ca un soi de "posibil" vesnic in potenta, deopotriva retras si iminent, in societatile noastre. Fiindca national-socialismul nu s-a infatisat niciun moment ca o politica determinata - chiar daca "ideologia" lui, aceasta da, era asa pe deplin (...) -, ci ca adevarul politicului. Prin chiar asta el a expus in plina lumina, si la fel de iute a intunecat-o, esenta ne-politica a politicului, pe care nicio "politologie", si nici macar o filosofie politica, nu este in masura sa o atinga. Dar daca aceasta esenta a politicului este de cautat de partea artei, nu vreo estetica sau filosofie a artei ar fi susceptibila, la rindul ei, sa dezlege legatura insecabila a artei si a politicului, deoarece categoriile ei, practic iesite cu toatele din platonism, au ca punct de pornire al lor presupozitia, precumpanind in intreaga traditie, ca politicul ("religia") este adevarul artei. De aceea Heidegger, prin faptul ca proiectul sau pe parcursul anilor '30 este in mod explicit "depasirea" esteticii, ofera un acces privilegiat, si poate ca singurul acces posibil, la esenta politicului pe care o mascheaza si o dezvaluie totodata national-socialismul. Macar ca, asupra acestui punct, Heidegger este de citit in ceea ce el nu izbuteste sa spuna sau, mai riguros, in ceea ce necontenit se sustrage - fara a inceta sa-si lase aici urma si sa-l marcheze - acelui ceva pe care el cauta sa-l spuna. Philippe Lacoue-Labarthe