Europenizarea

Cu excepția  ideilor care  au condus la  aplicarea unor noi tipuri  de economie pe continentul european (economia neoliberală , neoclasică , socială  de piață , experimental comunist), apreciem că  ideile vizând  unificarea europeană , au avut cel mai  mare  impact aplicativ în  evoluția  statelor  europene de-a lungul secolului trecut. Pregătită  îndelung  de evoluțiile  istorice și  politice înregistrate  în  cei peste  2000 de ani de la  nașterea  lui Hristos, integrarea europeană  a prins contur deosebit în  perioada  de după  cel de-Al  Doilea Război  Mondial. Considerăm  că  demersurile privind  integrarea europeană , concretizate în  ultima  jumătate  de secol, au baza  în  numeroasele uniuni vamale constituite între  statele  europene, începând  din  prima  jumătate  a secolului al  XIX-lea . Existența  acestor uniuni vamale nu ar fi  fost posibilă  fără  procesul paralel al formării  statelor  europene independente  (Italia, unificată  de Giuseppe Garibaldi la  jumătatea  secolului al XIX-lea și  primul Reich german din 1871, care  a unificat statele germane într -o federație , sunt  elocvent în  acest sens). Pe parcursul unui secol de istorie modernă , din  primele decenii ale secolului al  XIX-lea  și  până  la  Primul Război  Mondial statele  „bătrânului  continent” au format, în  funcție  de diferitele lor interese , grupuri de influență  economică  și  politică . Sunt  relevante  în  acest sens alianțele  de state  europene puternice – Germania, Imperiul Habsburgic, Rusia  țaristă , Franța , Anglia, Italia, care  au condus la formarea Triplei Alianțe  și  a Triplei Înțelegeri . Aceste două  uniuni politice au jucat un rol important  în  evoluțiile  istorice determinate de rezultatele cu care  s-au încheiat  Primul și  Al  Doilea Război  Mondial. Lovitură  de grație  dată  de Germania și  Anglia, Imperiului Țarist  (prin  dirijarea financiară  și  logistică  a instaurării  comunismului în  Rusia ), rivalul lor de secole în  structurarea arhitecturii europene, au condus de fapt, conform principiului dominoului și  la  prăbușirea  Imperiului Habsburgic (cu ajutorul substanțial  al  SUA). Iesita din  Primul Război  Mondial cu o nouă  geometrie, dictată  la  Versailles de puterile învingătoare , Europa  avea să  cunoască , în  perioada  interbelică , un puternic reviriment spiritual al  ideilor vizând  unificarea europeană . Mișcarea  Pan -europeană , născută  la Congresul Științelor  Politice de la Paris  (1900), avea să  se  desăvârșească  teoretic în  deceniul al treilea al secolului nostru, în  lucrările  de referință  Paneurope, tipărită  în  1927 de contele austriac Richard N. Coudenhove–Kalergi și  Europe, scrisă  de francezul Eduard Herriot în  1930. Astfel, având  la baza  intensă  activitate a Societății  Națiunilor , care  încerca  să  organizeze la scară  planetară  „o alianța  eternă  pentru consolidarea păcii  universale”, pionierii integrării  europene preconizau „o înțelegere  regională ” pentru „organizarea  cooperării  politice, economice și  intelectuale  în  Europa”. Proiectul Statelor  Federale ale Europei sau  Statelor Unite ale Europei a fost prezentat cu o remarcabilă  viziune de Coudenhove-Kalergi la  Congresul Pan -European de la Berlin (1930); cele patru  capitole ale proiectului se  refereau la: Federația  Europeană , Obligațiile  părților , Organele Federației  și  Finanțele  acesteia . Cetățenii  Federației  se numeau „cetățeni  europeni”, iar sediul urmă  să  fie stability într -un oraș  care  nu era  capitală  de țară . Diferendele între  statele  federației  le judecă  un organ numit Curtea  Federală , iar cele între  statele din  federație  și  alte state  urmau să  fie supuse Societății  Națiunilor  sau Curții  Permanente  de Justiție  Internațională . Minoritățile  naționale  aveau să  se bucure de drepturi egale cu ale majorității  permițându -li -se liberul exercițiu  al  limbii, școlilor , religiei și  presei. Tratatele comerciale între  statele  federației  trebuiau să  fie bazate pe principiul clauzei națiunii  celei mai  favorizate. Cât  de actuale sunt  aceste idei și  astăzi , unele dintre  ele încă  insuficient înțelese , acceptate și  aplicate  în  practică  ne-o demonstrează  de exemplu, discuțiile  purtate în  Franța  în  anii trecuți  privind  liberul exercițiu  al  limbii de către  minorități ! Atunci, mai  mult  decât  acum, România , prin  intelectualii săi , s-a aflat în  fruntea celor ce promovau idei privind  integrarea europeană . Nicolae Iorga (în  lucrarea să , Țările  mici din  Balcani și  imperialismul, 1915), Vasile Pârvan  (Idei și  forme istorice, 1921), Mihail Manoilescu (Statele  Unite ale Europei,1929; Rationalisation de la  production et  du commerce Danubien, 1932; Solidaritatea economică  a estului european, 1939), Vespasian V. Pella (Uniunea Federală  Europeană , 1930), Dimitrie Gusti  (Problema  Federației  Statelor  Europene, 1930), Virgil Madgearu (Federalizarea statelor  europene, 1930 și  Înțelegerea  economică  a statelor dunărene , 1932) și  V.I. Feraru (Țările  dunărene  și  Proiectul Tardieu, 1932 și  Proiectul de uniune a statelor europene, 1935) și  alții , au demonstrat cu prisosință  participarea românească  la schimbul de idei vizând  integrarea europeană  în  context continental, dar și  regional (danubian). Fascinează  și  astăzi , prin spiritul lor vizionar, ideile lui Dimitrie Gusti: „Federația  Statelor Europene nu este o utopie, ceva fantastic, o ficțiune , un deziderat irealizabil, ci , o etapă  necesară  unei evoluții  sociale în  curs de desfășurare : după  cum s-a trecut de la formele federative comunale, la cele provinciale și  naționale , tot  astfel, pentru a ajunge la solidaritatea planetară  (Societatea  Națiunilor ), va  trebui să  se  creeze mai întâi  etapă  intermediară  continentală  (Federația  Europeană )”. Ideea integrării  europene, în  formă  ei actuală  s-a elaborat de fapt în  perioada  dintre  cele două  războaie  mondiale ale secolului trecut, România  aflându -se  cu personalitățile  mai  sus  citate, în  prima  linie a gânditorilor care  au militat pentru integrare  europeană . Autorii