Eminescu, poem cu poem: Doina. Imparat si proletar. Glossa. Epigonii. O, mama

Volumul de fata din seria Eminescu, poem cu poem ne dezvata de toate vechile obiceiuri de interpretare care au prezentat in limbaj de lemn poeziile eminesciene. Alex. Stefanescu ne face din nou cunostinta, de data aceasta in cuvinte simple si idei proaspete, cu unele dintre cele mai cunoscute poezii din literatura romana. Analiza sa cuprinde observatii fresh si referinte culturale pe gustul elevilor, tinerilor si iubitorilor de literatura care (re)descopera astazi creatia eminesciana. Cartea cuprinde poeziile Doina, Imparat si proletar, Glossa, Epigonii si O, mama, insotite de textul critic al lui Alex. Stefanescu. - In ?Doina?, Eminescu joaca rolul unui profesor de geografie atemporala, trasand o harta ideala a Romaniei, asa cum se pastreaza in memoria sa afectiva. - Alex. Stefanescu recupereaza sensul initial al poeziei ?Imparat si proletar?, dupa ce in timpul regimului comunist discursul proletarului a fost decupat din poem, iar celelalte doua discursuri, al imparatului si al poetului insusi, au fost trecute sub tacere. - ?Glossa? exprima o forma de scepticism fata de comedia umana, analizand inconsistenta morala a lumii. - In ?Epigonii?, poetul evoca presupusul idealism al scriitorilor de altadata, in comparatie cu mediocritatea afectiva a contemporanilor lui. - ?O, mama? ia un instantaneu al vesniciei, intr-un mod asemanator celui in care Kant vorbeste despre eternitate folosind terminologia filosofica. Seria de volume Eminescu, poem cu poem cuprinde opera poetica antuma a marelui poet analizata de scriitorul si criticul literar Alex. Stefanescu. Fragment din lucrarea: Eminescu, poem cu poem: Doina. Imparat si proletar. Glossa. Epigonii. O, mama de Alex. Stefanescu " Poezia Glossa suna straniu printre celelalte poezii ale lui Eminescu. Parca ar fi rostita. de un robot prevazut cu un sintetizator de voce: ?Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi si noua toate;/ Ce e rau si ce e bine/ Tu te-ntreaba si socoate;/ Nu spera si nu ai teama,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamna, de te cheama,/ Tu ramai la toate rece." Nici urma de caldura omeneasca in aceasta poezie. Nici urma din acea intensitate a trairii care la Eminescu este coplesitoare si creeaza o adevarata dependenta de scrisul lui. Impersonalitatea tonului socheaza inca de la primul vers: ?Vreme trece, vreme vine". Se putea spune, firesc, ?vremea trece si vine". Dar misterul poeziei s-ar fi spulberat inainte de a se instaura. ?Vreme trece, vreme vine" creeaza o impresie de miscare mecanica, simetrica si egala cu ea insasi, ca de metronom. Ceea ce isi propun astazi minimalistii, sa descrie fara sa comenteze, realiza Eminescu acum mai bine de o suta de ani. Urmeaza o serie de sfaturi adresate unui interlocutor fara identitate (probabil poetul insusi) de catre o instanta morala suprema (in numele careia vorbeste tot poetul). Nu sunt sfaturi paterne, date cu grija de a-l feri pe un tanar de experiente dureroase, ci sfaturi demiurgice, care vin parca din ceruri. Sunt sfaturi inutile, rostite nu pentru a fi urmate, ci pentru a divulga inconsistenta morala a lumii. Pentru a exprima un scepticism absolut fata de comedia umana. G. Calinescu a facut candva observatia ca un poet nu spune mari adevaruri, ci simuleaza spunerea unor mari adevaruri. Ca o poezie emotioneaza prin crearea unei atmosfere initiatice, desi nu initiaza in nimic. Aceste idei se verifica perfect in Glossa lui Eminescu. Ca istoria se repeta, ca ?toate-s vechi si noua toate" au spus-o multi ganditori ai lumii, de la Vico la Schopenhauer. Ceea ce ne spune in plus Eminescu, prin solemnitatea non-umana a discursului sau, este ca trebuie sa primim fara impotrivire, ca pe un dat, logica morala descifrata de filosofi in viata lumii."