Tu ma’nspaimanti cu visuri, si’n spaime pui vedenii, zburdalnicul meu suflet rupandu-mi-l de duh si oasele, de moarte. Ca nu traiesc cat veacul, sa’ndur la nesfarsit; ci lasa-ma in pace cu viata-mi gaunoasa!... Ce-i omul, ca Tu Insuti l-ai ridicat in slavi? ce-i omul, ca Tu Insuti sa nu-l scapi din vedere, sa ai un ochi asupra-i din seara pana’n ziua si’n ceasu-i de odihna sa-l iei la intrebari? O, pana cand ma’nvalui, si pana cand m’acoperi, si pana cand n’am tihna nici sa-mi inghit scuipatul? Dac’am gresit, ce oare sa fac eu? ci spune-mi, Tu, Cel ce pan’si gandul din om il sfredelesti!... De ce m’ai pus pe mine sa-Ti stau, eu, impotriva, si sarcina sa-Ti fiu? De ce faradelegea Tu nu vrei sa mi-o uiti si pentru ce pacatul din mine nu mi-l speli?... Si-acum, merg in pamant; curand s-o face ziua, dar eu nu voi mai fi. (Iov, 7, 14-21)
Cărți,multe cărți.
