Din trecutul nostru

Istoria, întrucât explică, este o ştiinţă. Întrucât evocă oamenii şi întâmplările trecutului, ţine de poezie. Şi cum cartea lui Vlahuţă n-are decât această din urmă pretenţie, cine putea fi desemnat să scrie o istorie „pitorească“ a poporului român, decât acest staroste al breslei cântăreţilor noştri, a cărui cea mai înaltă însuşire artistică este tocmai acea plasticitate a stilului, care e menită să ne facă să vedem oamenii şi întâmplările... Şi în adevăr, citind aceste pagini „din trecutul npstru“ istoria veche capătă viaţă, căci scriitorul nu ne face cunoscute faptele, ci ni le arată. La aceasta mai contribuie şi scurtimea, faptele urmând repede unele după altele, ca într-un roman - nedistanţate prin consideraţii şi explicaţii care, în istoriile ştiinţifice, capătă rolul principal, rămânând ca faptele să exemplifice oarecum consideraţiile teoretice... Dar însuşirea principală, pentru care o operă de felul acesta e plină de viaţă şi de concret, este tot tratarea poetică a istoriei, adică zugrăvirea personajelor prin caracterele lor individuale (adevărate ori verosimile) şi zugrăvirea evenimentelor în chip plastic... V-aţi gândit vreodată, pe când studiaţi istoria românilor, că femeile dace aveau, ca toate femeile, acel „etern feminin“, care face din femeie „prototipul îngerilor din senin“?! Eu nu m-am gândit. Deci, femei dace, geţi etc., pentru mine erau nişte noţiuni, care făceau parte din nişte propoziţii – propoziţii care mă făceau să cunosc şi să pricep – şi-atâta tot!... Citiţi în cartea lui Vlahuţă cele două-trei pagini despre femeile dace, şi dacă aţi fost ca şi mine, veţi vedea pentru întâia dată că femeile dace erau femei... V-aţi gândit vreodată, când eraţi pe băncile şcolii, că marele Ştefan, pe lângă acel războinic înfricoşător, pe lângă omul care a învins şi afost învins, care afost în legături cu şahul Persiei şi cu senatul Veneţiei etc., – v-aţi gândit că a fost cândva „un tineret frumos cu ochii albaştri şi cuminţi, a căror dulce privire e pururea dusă, pierdută în cine ştie ce adâncime de gânduri mari“? Totul capătă viaţă, totul devine dramatic şi pictural!... Şi nu mai continuu cu exemplele, căci ar trebui să citez la nesfârşit. Dar în cartea aceasta nu găsim numai un pictor şi un povestitor artist. Simţim şi o inimă care bate necontenit. „Din trecutul nostru“ nu este povestirea unui om care scrie un tratat de istorie a unui popor, ci opera unui om care scrie, aci duios, aci mândru, aci îndurerat, istoria patriei, istoria zilelor bune şi rele, mai mult rele, ale neamului său... „Nesfârşitele frământări dinlăuntru şi desele schimbări de domn sleiseră puterile Moldovei. Ungurii şi polonii se uitau lacomi la ţara asta frumoasă şi fără noroc“... Desigur, Vlahuţă are aceeaşi iubire pentru tot neamul, dar – ori poate mi se pare? – are un colţ ascuns, în fundul inimii sale, pentru Moldova... Toţi scriitorii moldoveni au o duioşie deosebită pentru „ţara asta frumoasă“ şi „fără noroc“. Iar în ţara aceasta nenorocită, cei mai fără noroc, pentru Vlahuţă, sunt acei care alcătuiesc „prostimea tăcută care munceşte şi rabdă şi duce-n spinare nevoile ţării“, „mulţimea aceea tăcută şi supusă a muncii fără răsplată şi fără de sfârşit, ţăranul acela harnic şi răbdător care, şi-atunci, şi-ntotdeauna, aştiut păstra întreagă, sub paza jertfei lui, făptura cea de-atâtea ori primejduită a neamului nostru; mulţimea aceea tăcută care plăteşte toată risipa de bani şi de sânge, ca şi toate păcatele boierilor şi domnilor, de-atunci şi din alte vremi“ (am subliniat două cuvinte, care ne arată pe autorul lui „1907“ adânc preocupat de durerile prezentului, când scrie istoria trecutului); în sfârşit „prostimea“ care-şi spune în divanul ad-hoc durerile adunate de veacuri... „Pentru întâia oară, zice Vlahuţă, le spunea lumii cel ce nu se jăluise decât codrului“... Să mai vorbesc de partea pur artistică a operei, de stilul ei? Dar cine nu ştie că acest poet, care e unui din făuritorii limbii literare artistice române, ştie să scrie mai bine decât oricare altul poate? Vlahuţă nu are numai imaginea clară şi deci cuvântul propriu – vreau să spun că nu are numai însuşirea înnăscută a stilistului 4 ci are şi ştiinţa scrisului, conştiinţa artistică, spiritul de autocritică, care îl fac să aleagă şi să combine conştient cuvintele în vederea imaginii şi a ritmului frazelor sale: „Urcând greu (e vorba de asaltul romanilor din vale asupra cetăţii dace) scuturile despică pârtia prin desimea săgeţilor“... „Soarele Romei apune. Vechii locuitori ai peninsulei Balcanice se urcă tot mai sus pe culmile munţilor, ca şi cum ar căuta să se mai încălzească la cele din urmă raze ale acestui asfinţit dureros - dar umbra amurgului creşte şi noaptea îl învăluie...“ (N-ar fi dispreţuit nici un Victor Hugo această imagine). Cartea d-lui Vlahuţă este o faptă bună şi o operă de artă. Ea face onoare şi cetăţeanului şi artistului. Garabet IBRAILEANU