Nu mai este ce-a fost, satul nu mai este cel pe care il stim din povestile bunilor si strabunilor. Dar e firesc, oarecum. Oamenii inseamna satul, iar oamenii sunt altii si altii si altii. Sufletul satului, insa, nu s-a stins. Ce-o fi insemnand sufletul satului? Batranii, purtatori ai amintirilor altor vremuri? Paginile de carte, ideile sau obiectele cu miros de alta lume? Ori, poate, costumul popular, cel atarnat ca un trup fara de suflet in casa-muzeu? Sau sesul sau magura sau vaile, padurea si iarba, tarcul oilor si gustul casului… Cu ultimele puteri, incearca sa se strecoare, facandu-si loc in constructiile noi, impunatoare sau in portul popular epatant sau in nuntile fastuoase. Paradoxal, dar in ciuda transformarilor iremediabile, sufletul satului osenesc exista! In gandurile celor de azi, imaginea satului traditional staruie in linistea serii, intrerupta, rar, de cate-o talanga. Iti vine sa pui degetul pe buze… sshhh… Nu tulbura linistea satului! Lasa-l in somnul lui dulce!
Cărți,multe cărți.
