Cum a evoluat religia. Si de ce rezista

O analiza a religiei ca manifestare a credintei din cele mai vechi timpuri. Autorul urmareste aspectul psihologic/neuronal care ne predispune sa credem intr-o alta lume si care face posibila intalnirea cu spiritualul. Un instinct ce poate fi analizat pe cale naturala, stiintifica, ce nu poate fi tratat ca o greseala sau o iluzie. De asemenea, importanta este si latura sociala, pentru ca religia ajuta la formarea societatilor, le vindeca de probleme si de conflicte. Educativa, usor de citit si cuprinzatoare. - Financial Times Cuprinzatoare si fascinanta, deopotriva bine documentata si accesibila. - Kirkus Reviews Multi oameni sunt astazi indiferenti fata de religie, daca nu chiar in mod fatis ostili religiei. Insa ar fi pacat ca, din acest motiv, cineva sa piarda aceasta carte. Daca Dunbar are dreptate ca religia "nu poate sa fi evoluat inainte de aparitia, acum 200 000 de ani, a ceea ce numim din punct de vedere anatomic omul modern", acest fapt o face sa fie de asemenea "ceva care individualizeaza fiinta umana". Povestea pe care o spune Dunbar este importanta pentru noi toti. - Matthew Reisz, The Guardian Traducere din limba engleza de Ovidiu-Andrei Madin. Fragment din cartea "Cum a evoluat religia. Si de ce rezista" de Robin Dunbar: "Toate religiile au inceput sub forma de culte, construite in jurul unui lider carismatic. Acestia erau oameni sfinti, care calatoreau dintr-un loc in altul; in cele mai multe cazuri barbati, foarte rar femei. Uneori, noile culte au aparut ca urmare a disputelor dintre diverse factiuni din cadrul unei religii deja constituite; alteori, au fost pur si simplu inspirate de persoane care au venit cu perspective noi asupra vietii si teologiei, probabil dupa un timp petrecut in solitudine si contemplatie. Distinctia nu este greu de inteles, probabil: aproape niciun fondator al unei noi religii nu apare dintr-un vid cultural; toti sunt parte a unui set existent de credinte si practici, dezvoltate de ei in moduri noi sau impotriva carora reactioneaza. Multi dintre acesti indivizi carismatici au doar o influenta efemera, care se manifesta in timpul vietii lor si imediat dupa aceea; apoi numele li se pierd in istorie, pe masura ce amintirea lor paleste, iar adeptii lor se risipesc. Doar o mica parte dintre ei, precum Siddhartha Gautama (fondatorul budismului), Guru Nanak (fondatorul religiei sikhiste), Iisus Hristos sau Profetul Mahomed, au infiintat miscari religioase care au ajuns in cele din urma sa domine scena mondiala. Unii, precum Sf. Francisc de Assisi sau Sf. Ignatiu de Loyola (intemeietorul iezuitismului), lasa mosteniri formidabile sub forma de ordine religioase, care devin trupe de soc in cadrul religiei lor - de fapt, culte aparute in interiorul unei religii doctrinare, care nu se abat de la linia teologica a acesteia. Deseori insa, cultul este repudiat de religia-mama pe motiv de erezie sau se separa din proprie initiativa. Deoarece cultele reprezinta, in toate cazurile, o reactie impotriva unui anumit aspect al peisajului religios mai larg in care sunt incorporate, majoritatea religiilor consacrate au fost ambivalente in privinta lor, incercand adesea, pe cat posibil, sa isi impuna controlul asupra lor, odata ce deveneau suficient de stabile pentru a atrage atentia. Doar in cateva cazuri religiile au tolerat diversitatea de opinii si au permis cultelor sa infloreasca (adesea in jurul unor sfinti sau zeitati locale). Hinduismul ar putea fi exemplul cel mai clar: caracteristica sa distinctiva este extraordinara diversitate de zei si traditii religioase, care coexista in mod fericit. Majoritatea religiilor mari au adoptat o atitudine mai putin toleranta fata de deviatiile teologice din sanul lor."