Galben. Aproape frate cu lumina. Țin minte la perfecție clipele unei gărzi în care am intrat în inima salonului pentru a arunca un ultim ochi asupra pacienților. Era târziu în noapte. M-am oprit între paturi și singura lumină vizibilă, galbenă și plăcută, izvora dintr-o lampă prinsă de perete. Era întoarsă spre noptieră, cât să genereze suficient vizibil pentru o priveliște încărcată de grijă. Pacienții dormeau. O doamnă fostă profesoară își ținea aproape carnetul pe care nota fel de fel de expresii, să nu le uite cât timp va mai avea. Un domn fusese cascador pe avioane și povestea cu lux de amănunte grozăviile lui din tinerețe. O doamnă trăise jumătate de veac în Franța. Un domn era actor la un teatru pentru copii. O doamnă își pusese peste zi părul pe bigudiuri, la cei 93 de ani ai săi. Un domn stătea fără șosete, pentru că acestea îi dispăreau într-un mod ciudat. Sub galbenul acela cu intensitate mică, timpul s-a prăbușit printre bătăile inimii mele. A devenit diastolic și nici nu l-am mai simțit. M-au răvășit, în liniștea deplină, amintirile cu fiecare dintre acești pacienți. Luptele, poveștile, gândurile. Când m-am răsucit pe vârfuri și timpul a devenit iar sistolic, am realizat că echilibrul lor actual e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în viața mea. Am ieșit din acel întuneric fulgerat calm de un galben aproape frate cu lumina. Orice lumină e bună, cum îmi spunea cineva, demult. Mai ales cea care oprește timpul.
Cărți,multe cărți.
