Coruperea omului si a naturii

Coruperea omului si a naturii. O investigatie a originilor si a consecintelor stiintei moderne Hristos – conceptia noastra despre Hristos – este modelul pe baza caruia putem raspunde la intrebarea cu privire la cine suntem. El este Omul, „mai Intai Nascut decat toata faptura” (Col. 1, 15), Arhetipul chipului ce se afla, ca potentialitate, in fiecare om. In acest fel, ceea ce suntem noi la un moment dat – personalitatea noastra – reprezinta, in fapt, masura in care exploram si reusim sa atingem acest infinit potential din adancurile firii noastre divino‐umane. S‐ar putea ca aceasta sa ne para usor ciudat. Ne‐am obisnuit atat de mult sa Il vedem pe Hristos ca pe un fel de unica exceptie, ca pe o persoana care si‐a facut aparitia la un moment dat in istorie, intr‐o maniera cu totul inimitabila si irepe-tabila, incat tindem sa Il privim pe Hristos ca pe cineva in mod esential diferit si indepartat de firea noastra. Si astfel ni se pare ca nu ne mai poate sluji drept pilda pentru devenirea intru ceea ce noi avem deja sadit inlauntrul nostru. Ceea ce Hristos este din fire, noi suntem prin descendenta, prin infiere dumnezeiasca. Suntem fii ai lui Dumnezeu tocmai pentru ca Insusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este om ca si noi. Deosebirea dintre Hristos si noi sta in aceea ca El este din vesnicie Fiul lui Dumnezeu, in vreme ce noi suntem fii ai lui Dumnezeu fiindca suntem ziditi dupa chipul umanitatii divine a lui Hristos, a indoitei Sale firi. Calitatea de Fiu a lui Hristos constituie modelul si temeiul legaturii pe care omul e chemat sa o aiba cu Dumnezeirea. Ideea ca omul poate fi om despartit de Dumnezeu este falsa, reprezentand intoar-cerea sub alta forma la erezia nestoriana. Conceptul de om implica o relatie, o legatura cu Dumnezeu. Acolo unde este afirmat omul, este afirmat si Dumnezeu, iar unde este afirmat Dumnezeu, este afirmat si omul. Fragment din cartea "Coruperea omului si a naturii" de Philip Sherrard "Fiecare lucru reprezinta revelatia spiritului creator launtric. Acestui fundal de intelegere platonica a modului in care imaginea participa in arhetip i s-a opus conceptul omului creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, un continut pozitiv prin ideea crestina de divino-umanitate. Conceptul de divino-umanitate a facut subiectul unei profunde meditatii de-a lungul primelor secole crestine; anumite cristalizari ale acestei meditatii apar in formularea dogmatica a Sinodului de la Calcedon (451), mai presus de toate in celebra postulare potrivit careia cele doua firi - divina si umana - sunt unite in Hristos, „fara impartire sau amestecare". Apar, de asemenea, in lucrarile Parintilor greci mentionati mai sus. Ne aflam, asadar, la inceputul investigatiei noastre. Conceptia acestor teologi cu privire la aceasta tematica isi are punctul de plecare intr-o anumita actualitate, metafizica inainte de a fi istorica, supra-temporala inainte de a fi temporala. Aceasta actualitate isi afla expresia in afirmatia ca in Iisus Hristos este umanitate. Ce inseamna acest lucru ? In ce sens, Dumnezeu este om in persoana lui Hristos? Ce este aceasta taina hristica? Divinul se uneste oarecum cu umanul. Dar in ce fel?"