Colt Alb

De o parte si de alta a malurilor inghetate, posomorata, sihla fremata in intuneric. Nu demult, vantul despuiase copacii de vesmantul lor alb de promoroaca, iar acum, in lumina asfintitului, parea ca stau aplecati unul catre celalalt, negri si amenintatori. Peste tot tinutul domnea o tacere nemarginita. Tinutul insusi era de fapt dezolant la vedere, mort, incremenit in nemiscare, un pustiu atat de inghetat incat starnea ceva dincolo de tristete. Parca simteai o urma de raset in acele locuri, un hohot mai inspaimantator decat orice tristete ? lipsit de fericire precum surasul sfinxului, rece precum gheata si inganand neindurarea providentei. Intelepciunea extraordinara si de neinteles a vesniciei isi radea de zadarnicia vietii, isi batea joc de stradaniile vietii. Era, intr?un cuvant, Salbaticia pura, tinutul cu inima inghetata de la Miazanoapte. Insa undeva, sfidand parca natura, exista totusi viata. De?a lungul malurilor, grabeau in aval cativa caini lupi. Blana ciufulita le era acoperita de chiciura, iar in aerul rece, rasuflarea le ingheta si ea imediat, tasnind sub forma de norisori care, la urma, ajungeau pe blana cristale de gheata. Cainii, legati cu hamuri si sleauri de piele, trageau in urma o sanie. Sania era din scoarta groasa de mesteacan si, cum nu avea talpici, luneca direct pe zapada. Partea din fata ii era rasucita in sus precum un sul, pentru a putea stapani troienele de zapada proaspata care se ridicau precum valurile. Pe sanie statea, legata zdravan, o cutie alungita si ingusta. Mai erau si alte obiecte acolo ? paturi, un topor, precum si un ibric de cafea si o tigaie; dar cutia cea lunga si ingusta iesea in evidenta si ocupa cel mai mult loc. In fata cainilor, cu rachete de zapada in picioare, se trudea sa inainteze un barbat. Iar in spate, un altul. Pe sanie, in cutie, se afla un al treilea barbat, pentru care truda luase sfarsit, un barbat invins de Salbaticie, doborat si rapus ca sa nu se mai poata misca sau lupta vreodata. Caci nemiscarea domneste in Salbaticie. Viata o jigneste, fiindca viata inseamna miscare; iar scopul Salbaticiei este sa distruga miscarea. Ingheata apa pentru a?i bloca drumul catre mare; alunga seva din copaci pana ce inimile lor marete sunt inconjurate de gheata; dar cel mai violent si mai teribil Salbaticia il chinuieste si?l supune pe om ? omul, fiinta cea mai fara de odihna, mereu revoltat impotriva legii dupa care miscarea va trebui sa inceteze pana la urma. Dar in fata si in spate, inca fara frica si incapatanati, trudeau cei doi barbati care nu murisera. Isi pusesera pe ei blanuri si piei moi, tabacite. Cu chipurile greu de ghicit de sub pleoapele, obrajii si buzele acoperite cu cristale din rasuflarea lor de gheata, aveau aparenta unor figuri fantomatice, ciocli dintr?o lume spectrala asistand la inmormantarea unei stafii. Dar sub aceasta aparenta erau, de fapt, oameni care strabateau tinutul dezolarii, batjocurii si tacerii, bieti temerari intr?o aventura uriasa, infruntand maretia unei lumi indepartate, straine si incremenite precum genunea vazduhului. Calatoreau fara sa?si vorbeasca, economisindu?si rasuflarea pentru truda trupului. Din toate directiile, tacerea ii apasa ca o prezenta palpabila. Le afecta cugetul la fel cum presiunea incredibila din adancul marilor afecteaza trupul scafandrilor. Ii strivea cu greutatea intinderilor nesfarsite si a legilor imuabile. Ii nimicea, trimitandu?i in cele mai ascunse unghere ale propriilor minti, storcand din ele, precum mustul din struguri, toate patimile, inflacararile desarte si moralitatea vanitoasa a sufletului uman, pana ce ei insisi se vedeau neinsemnati si muritori, fire de nisip si praf, ce se misca fara prea multa indemanare sau intelepciune in valtoarea jocului maretelor elemente si forte oarbe. Trecu o ora, apoi inca una. Palida stralucire a zilei lipsite de soare incepea sa se estompeze, cand din nemiscare se auzi slab un strigat indepartat. Urca repede in intensitate, pana ajunse la cea mai inalta nota, unde starui, vibrand incordat, apoi incepu sa se stinga si disparu. Ar fi putut fi foarte bine vaietul unui suflet ratacit, daca nu ar fi avut un accent trist si violent si nu i s?ar fi ghicit inflacararea incredibila. Omul din fata isi intoarse capul, pana cand intalni ochii celui ce mergea in spate. Atunci, peste cutia cea lunga si ingusta, amandoi incuviintara. Un alt urlet strapunse tacerea cu ascutimea unui ac. Cei doi barbati isi dadura seama de unde venea. Se auzea din spate, de undeva din intinderea de zapada pe care tocmai o strabatusera. Apoi un al treilea se auzi, un urlet de raspuns, tot din spate si de la stanga celui dinainte. ? Ne urmaresc, Bill, zise cel din fata. Glasul ii suna ragusit si ireal, si parca se trudise din greu sa vorbeasca.