Dupa poezie, memoriile sunt genul literar cel mai complicat de scris, pentru ca, la fel ca in poezie, nu stii niciodata cand se termina experienta si cand incepe fictiunea. Bineinteles, fictiunea incepe imediat ce te asezi sa scrii, chiar si in memoria cu data imediata, jurnalul, pentru ca intotdeauna va exista, dincolo de ispita inerenta de a denatura realitatea in scopul imbunatatirii imaginii, denaturarea prin rememorare si, implicit, prin interpretare a faptelor. (...) Cu toate acestea, memoriile cred ca au o mai mare sansa a autenticitatii decat jurnalul, deoarece omul care isi scrie si consuma prin scris memoria se afla in afar presiunii imediatului, care poate prejudicia credibilitatea jurnalului. Mai cred, de asemenea, ca omul care isi scrie memoriile se afla in fata unui eveniment fatal si de neocolit, care aduce in scena o autoritate morala ce il opreste de la falsificari inutile si da, pana la urma, mai multa valoare contextului. In linia aceasta cred ca se inscriu si cele doua volume de memorii ale lui Ion Ochinciuc, carti construite impecabil din punct de vedere narativ, cu o mise-en-scene aproape postmoderna si o intriga de policier. Acestea vin sa reconstituite nu doar destinul unui autor care a scris la un anumit moment bestsellere, ci o felie importanta dintr-o societate despre care, pe cat trec anii, avem mai multe preconceptii decat imagini.
Cosmin Perta
Cărți,multe cărți.
