A trebuit să merg foarte departe ca să înțeleg cât eram de aproape de ceea ce îmi doream să fac. Călătorind prin cele patru camere ale inimii mele, m-am înțeles pe mine și pe ceilalți într-un fel în care nu credeam că voi reuși vreodată. Nu există bariere pe care să nu le putem trece în afara limitelor impuse de noi înșine – teama de necunoscut, de ce va spune lumea, de a trăi liber, fără să ne învinuim că furăm fericirea altcuiva. Există multe feluri în care putem învăța ce ne aduce fericirea. Sunt oameni pentru care bunurile materiale sunt esențiale, cum sunt și dintre aceia care prețuiesc experiențele și trăirile pe care acestea le răscolesc în noi. Dar și aceste adevăruri le aflăm abia după ce ne vor lipsi fleacurile acelea care ne-au părut odată atât de firești, încât le bagatelizam. Am călătorit cu inima căutând să descopăr măreția lumii și secretele ei, dar oricât am umblat, nu am găsit nicăieri un indicator pentru viață. Acum că nu mai plec nicăieri, am înțeles că am fost viață în fiecare dintre locurile pe care le-am cutreierat și-n care am lăsat o părticică din mine. Romanul „Călătorind prin cele 4 puncte cardinale” poate fi considerat un veritabil și complex jurnal de călătorie, o carte a peregrinărilor prin lume și totodată un itinerar al căutărilor de sine printre meandrele sufletului săpate de cursul vieții. O căutare neîncetată și asiduuă care ne îndeamnă să redescoperim copilul din noi sau, mai bine spus, să nu dezamăgim copilul dinlăuntrul nostru. De fapt, mai mult decât atât, întreaga carte parcă reprezintă o cursă contra timpului și cursului firesc al unei vieți rutiniere, pentru menținerea vie a spiritului copilăriei, a setei de cunoaștere, a inocenței și a bucuriei cu care sunt priviți oamenii și viața, așa cum numai niște ochi de copil o pot face. Este un roman despre ce înseamnă a trăi mereu pe drumuri, fără însă a te pierde pe drum. Din acest punct de vedere, firul poveștii depănate de Daniela Bordei constituie un parcurs de-a dreptul inițiatic. Și, ca orice parcurs inițiatic și orice căutare de sine, povestea nu poate sfârși decât Acasă, acolo unde a început totul. Acel tot care nu se mai regăsește nicăieri în jurul nostru, oricât am străbate lumea în lung și în lat, dar se află pretutindeni în noi umplându-ne ființa. Un tot atât de greu de împărtășit celorlalți pentru că nu poate fi simțit și înțeles decât dacă e trăit. Iar din această imposibilitate se naște dorința de a căuta să experimentăm continuu alături de ceilalți în speranța recompunerii alături de aceștia măcar a anumitor părticele ale acelui tot inițial, care poate fi echivalat cu forța vitală, scânteia care ne animă existența. Cartea Danielei Bordei este o poveste frumoasă despre cum trebuie trăită clipa și mai ales de ce, amintindu-ne cu fiecare pagină, cu fiecare rând, că fiecare dintre noi până la urmă nu este decât o sumă a experiențelor pe care le-a trăit.
Cărți,multe cărți.
