Cam aşa ni se arată mesajul cărţii semnate Ioan Crăciun & Bogdan Petry. Ba încă şi mai nuanţat: românii nici nu se vor schimba vreodată, orice le-ai face şi oricum ar evolua timpurile. Aceasta rămâne o realitate bună de exploatat şi pentru un observator atent şi subtil ca Nini Crăciun dar şi pentru un desenator umorist din România, materia prima fără de care arta lui n-ar putea exista. Chiar mi-am pus problema dacă într-o ţară normală, cu oameni echilibraţi, cu politicieni, jurnalişti şi vedete media posesori măcar ai unei spoieli de educaţie, politeţe şi distincţie, ar putea să aibă succes caricatura cu mesaj socio-politic. Sau dacă un străin dintr-o astfel de ţară s-ar putea amuza cu inepuizabilele mostre de umor involuntar din discursul public al României contemporane. În cazul când respectivul trăitor pe meleaguri nemioritice ar înţelege ceva ar fi, cel mult, siderat. Pentru ei perplexitatea, pentru noi râsu’-plânsu’… Oricât de universal ar fi limbajul desenului, când e şarjat, împins spre caricatură şi circumscris în coordonatele ferme ale unui spaţiu geografic, el devine intraductibil, ca şi savuroasele noastre bancuri. Ani la rândul, Nini Crăciun a cules „perle” de la televizor şi le-a notat cu acribie, păstrându-le ca pe o comoară bună de scos la lumină când îi va veni timpul. Dar cu toată osârdia lui, nu cred că a reuşit să acopere măcar 10% din tembel(izor)ismele contemporane, ele fiind practic inepuizabile. Nu mă îndoiesc că destui dintre consumatorii de informaţie televizată sesizează zilnic gugumăniile debitate cu nonşalanţă pe la talk-show-uri ori rostite fără clipire de cititorii şi cititoarele de prompter ai ştirilor diverselor posturi TV. Dar cine are timp, răbdare şi mai ales disponibilitate să le şi noteze, să le arhiveze, apoi să le redea la un loc, în chip de oglindă a unei societăţi bolnave într-un volum, de ce nu, antologic? Poate mai bine ca nici unui alt caricaturist i se potriveşte lui Bogdan Petry mărturisirea lui Caragiale din „Grand Hotel Victoria Română”: „Văz enorm şi simţ monstruos”. Aşa i se întâmplă zilnic se pare acestui nonconformist observator al micimilor româneşti ridicate cu ifos la rang de prezenţă socială. Şi cu toate acestea, Bogdan Petry vede fără să se încrunte şi desenează fără să judece. Desenează ca să se amuze şi ca să ne amuze, ca să se şi să ne elibereze, poate, prin ironie, de energiile nefaste venite dinspre agora devenită bâlci, să ne ajute să suportăm mai uşor prostia, bădărănia, incultura şi autosuficienţa persoanelor publice. Primul lucru izbitor, când priveşti desenele lui Bogdan Petry, e acea trăsătură particulară mult îngroşată a personajului caricaturizat care-l distinge inconfundabil. Şi nu e întotdeauna vorba atât despre o particularitate fizică, cât mai degrabă despre o trăsătură a caracterului. Tot ceea ce împinge în ridicol un personaj public, fără ca acesta să-şi dea seama măcar o clipă, este exploatat cu talent de caricaturistul care nu mai are aproape deloc nevoie să adauge umor de la el, fiindcă îl ia de-a gata, în stare pură. Un fel de planetă populată cu fiinţe proiectate ca oameni dar din care omenescul a dispărut, lăsând loc gregarităţii şi exageratei, nejustificatei consideraţii de sine, cam aşa arată lumea de caricaturi ale lui Petry, dar cam aşa a ajuns să arate, din păcate, Românica noastră pe cât de eternă, zic unii, ca existenţă între Carpaţi, Dunăre şi mare, pe atât de fascinantă şi inepuizabilă în tragi-comicul ei cotidian. „Doctorii” Nini Crăciun şi Bogdan Petry şi-au propus să vindece boala prin râs. „Vorbe de buh cu figuri. Minime, debitări şi moace” este o imagine în cheie umoristică a societăţii româneşti postdecembriste. Nini Crăciun, spirit senin, pacifist şi plin de îngăduinţă, s-a amuzat fără răutate şi ne propune şi nouă să facem la fel. A observat şi a punctat o grăitoare conversie: în locul vorbelor de duh, se rostesc mai mult vorbe de buh, în loc de maxime ni se servesc la orice oră minime, în locul vorbirii articulate şi purtătoare de mesaj, românii au ales să debiteze, să trăncănească fără rost, aş completa, doar de dragul de a se auzi… Boala veche. Incurabilă oare!? Luiza BARCAN
Cărți,multe cărți.
