Basme romanesti repovestite

Basme româneşti este o culegere de basme şi poveşti româneşti populare şi culte, repovestite de C. Virgil Gheorghiu și transpuse în limba germană în perioada de după război. O reinterpretare plină de farmec şi dramatism, în care autorul încearcă să scoată la lumină unele taine iniţiatice ascunse în basme. Fragment Basme românești repovestite [...] El s-a dăruit rugăciunii cu ardoare şi patimă, buzele lui ardeau ca nişte cărbuni aprinşi. Ochii îi străluceau, şi lacrimi de speranţă curgeau pe obrajii meşterului. Lumea din jurul lui se scufundase, nu mai auzea murmurul Argeşului, nu mai auzea pădurea şi nimic din ce se petrecea pe pământ. Manole nu se ruga pentru sine sau pentru viaţa lui, ci pentru zidurile catedralei. Ele trebuiau să se înalţe, aşa cum le văzuse în vis, aşa cum luaseră naştere în închipuirea lui. El implora să i se dea un semn, se frământa, dar nu s-a întâmplat nimic. Şi-a intensificat rugăciunea, el însuşi ardea ca un foc sacru, îl chema pe Dumnezeu, dar răspunsul nu venea. Atunci a văzut dintr-odată pe malul celălalt al Argeşului o umbră mare, ca o uriaşă rasă de călugăr. Umbra a păşit spre el, mergea pe deasupra apei ca şi când ar fi fost pe drum neted. Acum Manole i-a putut vedea faţa, o barbă albă, un lanţ de aur la gât şi pe rasă o cruce. Manole a închis ochii ca să scape de vedenie, când a simţit o răsuflare caldă alături şi a auzit o voce profundă, sonoră: “Meştere Manole! Meştere Manole!” Manole nu a răspuns. Atunci călugărul a continuat: “Eu sunt stareţul Daniel. De peste cincizeci de ani locuiesc într-o peşteră din această pădure. Te cunosc. De două ore îmi aduce vântul rugăciunile tale. Adesea aud rugăciuni ale oamenilor care au pierdut ceva sau care doresc să obţină ceva, dar încă nu am mai auzit o rugăciune care să fie atât de plină de ardoare şi durere.” Călugărul a zis mai departe: “Arta este pentru muritori o lume interzisă. Doar puţini sunt chemaţi să păşească în această lume. Şi această libertate poate fi atinsă numai după unele ispitiri.” “Mi-e cunoscut acest lucru”, a zis plin de sfială tânărul meşter. “Da, dar tu încerci”, a continuat vocea sonoră a călugărului, “să pătrunzi în tainele artei, şi aceasta se poate face numai cu nişte sacrificii imense.” “Care sunt aceste sacrificii?” a întrebat plin de emoţie Manole, care era gata să se sacrifice pe sine. “Pentru a afla adevărata taină nemuritoare a artei, omul trebuie să sacrifice şi să sacrifice mereu, fără nicio limită. Niciodată nu poate dobândi certitudinea că a sacrificat destul. Şi, cu cât sacrifică mai mult, cu atât mai intens devine sentimentul că încă nu a sacrificat, de fapt, nimic.” “Niciun sacrificiu nu e prea mare pentru mine. Spune-mi numai ce trebuie să fac”, a oftat din greu Manole. “Oare eşti atât de bine pregătit şi destul de puternic ca să împlineşti orice sacrificiu?” a întrebat călugărul. “Da, Părinte, da”, a strigat Manole. “Mă voi lăsa bucuros tăiat în bucăţi, numai să rămână în picioare zidurile catedralei!” “De ce vrei neapărat să construieşti o catedrală?” a răsunat o altă întrebare din ceaţă şi întuneric. “Nu pot da niciun răspuns la această întrebare”, a zis plin de chin meşterul. “Ştiu numai că nu pot continua să trăiesc dacă nu am voie să construiesc biserica. În clipa în care acest dar se stinge în mine, în mine va înceta şi viaţa.” “Şi iubirea faţă de soţia ta, faţă de bogăţie şi bucuriile acestui pământ, nu înseamnă nimic pentru tine?” Călugărul era neînduplecat în dorinţa de a-l face pe Manole să-şi cunoască sufletul până în străfund. “Numai atâta timp cât mâinile mele sunt în stare să creeze”, a răspuns Manole. “Atunci, meştere”, şi cuvintele umbrei-călugăr au căzut asupra lui cu o putere întunecată, “dacă eşti gata să aduci orice sacrificiu, fără să stai pe gânduri, atunci zidurile începute în vale nu se vor mai dărâma.” “Spune-mi”, a implorat Manole, “ce trebuie să fac?” S-a rostogolit în nisip şi a conjurat umbra, dar atunci călugărul a dispărut şi Manole a rămas singur în pădure. Epuizat, s-a prăbuşit pe locul unde se confruntase cu călugărul, în genunchi, cu capul pe o stâncă, udă de lacrimile lui. Pe malul râului Argeş. S-a trezit la cântatul cocoşilor din satele din jur. Îngrozit, a început să alerge, se împiedica de pietre şi tufe, căzând de mai multe ori şi zgâriindu-şi faţa şi mâinile. Transpiraţie şi sânge îi curgeau de pe frunte pe faţă. Aşa a ajuns la locul construcţiei, luminat ca ziua de lumina multor făclii. Se lucra febril. Ca posedaţi, zidarii aşezau piatră peste piatră, temându-se că într-o clipă de oprire zidurile s-ar putea prăbuşi. În mijlocul lor aştepta domnitorul, înconjurat de sfetnicii săi. Manole a păşit în faţa lui, cuprins de febră, epuizat, cu hainele sfâşiate, dar ochii îi străluceau de foc interior. I-a povestit domnitorului, care îl măsura plin de dispreţ din cap până-n picioare, ce i se prevestise în acea noapte. Va trebui să fie adusă o jertfă, şi atunci zidurile nu se vor mai dărâma. Dar domnitorul, care de câteva ore alergase încoace şi încolo agitat pe locul construcţiei, i-a răspuns rece că minutele următoare vor dovedi dacă zidurile se vor prăbuşi sau nu. Atunci Manole a păşit spre domnitor plin de măreţie şi a zis: “Zidurile se vor prăbuşi încă o dată, dar aceasta va fi ultima dată.” La aceste cuvinte, domnitorul s-a făcut palid de mânie şi a apucat sabia, să-i aplice pe loc pedeapsa pentru cuvintele lui insolente. Dar Manole a rămas pe loc, calm şi fără să se sperie. Atunci zidarii, meşterii, calfele, ucenicii, şi-au aruncat de groază uneltele şi s-a produs o mare agitaţie. Toţi vorbeau de-a valma înspăimântaţi. Manole a folosit aceste clipe pentru a se căţăra pe un zid şi i-a prins încă o dată pe toţi sub vraja lui când a început să vorbească: “Astă-noapte Dumnezeu mi-a trimis în rugăciune un semn. Zidurile se vor mai prăbuşi încă o dată. Dar după ce va fi adusă jertfa pe care Dumnezeu o cere, va lua naştere o catedrală mai frumoasă, mai minunată şi mai măreaţă decât toate câte au existat până acum. Dumnezeu mi-a poruncit ca femeia care va păşi astăzi prima pe locul construcţiei trebuie să fie zidită de vie între zidurile catedralei. Atunci ele nu se vor mai prăbuşi.” O linişte de mormânt s-a făcut după aceste cuvinte. Cei care au auzit aceste cuvinte îngrozitoare abia mai îndrăzneau să respire. Atunci a vorbit domnitorul: “Cine este femeia pe care vrei s-o zideşti?” Şi zidarii din jur ţipau şi urlau: “Pe cine vrei să zideşti? Pe cine vrei să zideşti? Pe cine?” În ţipete se amestecau ură, disperare, oroare. Întrebările mulţimii cădeau ca nişte lovituri de ciocan. Dar Manole a rămas mut. Mâhnirea se citea pe trăsăturile lui întristate, şi numai jarul patimii îi ardea în ochi. “Răspunde, Manole!” a strigat domnitorul. “Pe cine vrei să zideşti?” “Pe prima femeie care păşeşte astăzi pe locul construcţiei”, a repetat Manole, ferm şi calm. În această clipă cocoşii au cântat pentru a doua oară. Şi, ca în celelalte dăţi, piatră s-a desprins de piatră, mişcate de o vrajă invizibilă, şi zidurile s-au prăbuşit. A mai rămas numai o grămadă imensă de ruine, deasupra căreia s-a ridicat un nor de praf. Pe zidari i-a apucat fuga, domnitorul părea fără grai de spaimă, iar Manole s-a aruncat în genunchi în faţa lui, şi-a împreunat mâinile implorând şi a strigat: “Încuviinţaţi, vă rog, ca prima femeie care apare astăzi pe locul construcţiei să fie zidită, pentru ca opera să fie salvată!” Mâhnirea l-a cuprins pe domnitor. Plin de milă, s-a uitat în jos la Manole. Apoi a zis: “Voia ta să se facă, Meştere Manole! Prima femeie care păşeşte astăzi pe locul construcţiei să fie zidită. Eu vreau să fie înălţată catedrala.” După aceste cuvinte, domnitorul le-a poruncit soldaţilor săi să înconjoare locul şi să vegheze ca nimeni să nu plece de la locul său pentru a-şi avertiza soţia sau iubita. Când a răsărit soarele, locul semăna cu o tabără de armată. Nimeni nu dormea. Totul era într-o stare de agitaţie teribilă. Nimeni nu vorbea cu celălalt. Fiecare se gândea la soţia şi la iubita lui. Teama cuprinsese toate inimile. Dacă va fi a mea? se întrebau ei. Şi când pe drum au căzut primele raze de soare, toate capetele s-au întors încolo, să vadă dacă se vedeau femeile sosind cu coşurile cu mâncare. Dar acum toată ostilitatea se îndrepta din nou spre Manole. El era vinovat de toate. Acum ei începuseră să umble agitaţi de-a valma, scrutând din când în când cu privirea drumul. Clopotele au început să sune. Manole, care se întinsese o vreme în iarbă, a început şi el să umble încolo şi încoace. În clipa unei mari suferinţe şi a unor mari chinuri, toţi oamenii se comportă la fel, fie că sunt meşteri, calfe sau lucrători. Dintr-odată i-a străpuns un fulger de groază. Stăteau ca sub vrajă. Toţi priveau într-o direcţie. Unul se întindea peste ceilalţi. Toţi aveau numai o ţintă. Departe, jos în vale, urca drumul prima femeie. Puteai vedea numai năframa ei albă. Încă era prea departe. Cine să fie? Eu sunt cel care trebuie să-şi predea fiinţa cea mai iubită? se întrebau ei. Ochii se agăţau ca vrăjiţi de forma albă care se apropia cu paşi repezi de locul construcţiei. Privind ţintă spre femeie, ei se uitau cu coada ochiului la vecin, să vadă dacă nu cumva el o recunoştea deja pe cea menită morţii. Domnitorul, cu suita lui, se aşezase pe un morman de pietre, care rămăsese de la munca din timpul zilei şi nopţii, şi iscodea în jos. “Oare o recunoaşte cineva?” se întreba el. Dar nimeni nu era în stare. [...]