Aventurile lui Tom Sawyer

Mai toate aventurile descrise in cartea aceasta sunt intamplari adevarate; una sau doua din ele sunt ale mele proprii, celelalte sunt ale fostilor mei colegi de scoala. Huck Finn este un personaj real: Tom Sawyer de asemenea, dar nu este un personaj de sine statator, caci figura lui e o imbinare de caractere. Superstitiile ciudate de care amintesc aici erau foarte raspandite printre copiii si sclavii din vestul Americii, cu treizeci-patruzeci de ani inainte de a scrie aceasta carte. Desi am scris povestirea de fata mai mult pentru a darui cateva clipe de destindere celor tineri, nadajduiesc ca ea va fi luata in seama si de oamenii mari, caci intentia mea este sa le reamintesc si lor in chip placut cum erau odinioara, cum simteau, cum gandeau, ce vorbeau si ce nazbatii ciudate puneau uneori la cale. - Mark Twain Fragment din romanul "Aventurile lui Tom Sawyer" de Mark Twain: „— Ce-a fost asta? intreba Joe inspaimantat. — Nu stiu! raspunse in soapta Tom. — A tunat! facu Huckleberry, pentru ca tunetul... — Taci! ii raspunse Tom. Asculta in liniste! Au asteptat un timp. Desi scurta, aceasta asteptare li s-a parut o vesnicie, apoi un nou bubuit surd a rupt tacerea. — Sa mergem sa vedem despre ce e vorba! Au sarit in picioare si au pornit in fuga spre tarmul dinspre oras. S-au oprit in dosul tufisului si au scrutat intinderea fluviului. Au zarit un vapor la o departare de o mila mai sus de oras, care naviga impotriva curentului. Puntea parea sa fie plina de oameni. Imprejurul vaporului pluteau o multime de barci, dar baietii nu au putut deslusi ce faceau oamenii din ele. In clipa aceea, de pe marginea puntii a tasnit un nor de fum alb, urmat de acelasi bubuit. — Acum stiu! exclama Tom, s-a inecat un om! — Chiar asa! confirma Huck; asa au facut si vara trecuta cand s-a inecat bietul Bill Turner. Trageau cu tunul deasupra apei ca sa iasa corpul la suprafata. Dar mai inainte au aruncat in apa paine de grau cu argint viu in ea, sa le arate locul unde-i inecatul. — Da! Am auzit si eu, spuse Joe. Ma miram ca painea sa poata face asa ceva. — As! Nu painea face asta, interveni Tom; e descantecul care-l spun inainte de a o arunca in apa. — Dar eu eram acolo si n-am auzit nimic, obiecta Huck. — Asta-i buna! facu Tom. Cum era sa auzi, cand au descantat-o in gand? Tovarasii lui au fost de acord ca fara descantece o bucata de paine n-ar putea sa faca nicio isprava. — Ce n-as da sa fiu acum acolo, spuse Joe. — Dar eu! zise Huck. Numai sa aflu cine s-a inecat! Baietii au ramas tacuti. Deodata, mintea lui Tom a fost luminata de un gand si a spus: — Fratilor, eu stiu cine-i inecatul! Suntem noi! In clipa aceea se simteau ca niste eroi. Izbanda lor li se parea mareata. Erau socotiti disparuti, plansi si pomeniti cu inima franta de durere si lacrimi amare. In urma lor nu ramaneau decat mustrarile de cuget ale celor care s-au purtat aspru cu ei, si mai presus de toate, erau tinta invidiei tuturor baietilor din oras. Nici ca se putea mai frumos. La urma urmelor, merita sa fii pirat. Amurgul se apropia si vaporul se departa, impreuna cu barcile ce-l insoteau. Cei trei pirati s-au intors la cuibul lor. Importanta ce li se dadea, precum si tulburarea pricinuita de ei ii faceau sa nu-si mai incapa in piele de mandrie. Au prins peste, si-au pregatit cina si au mancat, apoi au incercat sa-si inchipuie ce se credea si ce se vorbea in oras despre ei. Din punctul lor de vedere, agitatia starnita printre locuitori le aparea cat se poate de hazlie. Dar cand s-a intunecat de-a binelea, toata veselia lor s-a topit. Discutia s-a potolit si acum stateau tacuti, cu privirea atintita la foc si cu gandul aiurea. Tom si cu Joe se gandeau la anumite persoane de acasa care nu erau, ca si ei, incantate de aceasta disparitie neasteptata. Aceasta idee ii umplea de teama si indoiala. Din cand cand, Joe a incercat sa-i descoasa si pe ceilalti doi, cum s-ar simti daca s-ar reintoarce in lumea civilizata... nu, nu chiar acum, insa...”