„Citiți-l pe Ivan Stankov! Nu vreau să mă bucur doar eu de descoperirea acestei cărți de o rară, evanescentă și nostalgică frumusețe, care ne aduce-n minte nouă, cititorilor români, când povestirile mitice, spiritualizate, ale lui Ștefan Bănulescu, când lumea prodigioasă a prozelor lui Dan Coman.Satul de pe malul drept al Dunării, de unde încep și unde sfârșesc cele douăsprezece povestiri, e un Macondo bulgar străbătut de un fior bogomilic. Poveștile mai multor generații de pescari, marinari, muncitori aflați mereu pe drumuri, femei și copii rămași acasă, emigranți în Argentina și Italia se încrucișează în sclipirea constantă și fascinantă a apelor. Glasurile celor vii și-ale celor morți se-amestecă indiscernabil cu marele glas al Dunării, care nu străbate doar pământurile, ci trece literalmente prin trupul fiecărui personaj, despărțind malul său drept de cel stâng. Mi-e greu să-mi aduc aminte de altă scriere în care apa să aibă un glas la fel de copleșitor: sicriele plutesc în gropi pline de apă și refuză să se scufunde, ploile și grindina sunt apocaliptice ca-n scenele de diluviu dantești, oamenii mor mereu în apă și prin apă, iar când Dunărea seacă până la fund ies în procesiuni și se amestecă iar printre cei vii. Vizionarismul cărții se umflă misterios din cel mai arid material: pietrele de râu sunt calde și cresc, femeile miros a pâine caldă, florile de mină evocă orașe îndepărtate. Detaliile sunt apropiate de ochii cititorului ca sub o lupă deformantă. Formulările, din loc în loc, au o grație memorabilă.Scrisă cu sobrietatea din Dubliners, cartea lui Ivan Stankov dă impresia de soliditate narativă, în ciuda poeziei vădite pretutindeni. În totului tot, Amintiri despre apă e pentru mine una dintre cele mai plăcute surprize din ultima vreme.“ – Mircea Cărtărescu
Cărți,multe cărți.
