Alexandru Ioan Cuza. Adevăruri dureroase așază în oglindă două realități ce par a fi discontinue: realitatea politică – vizibilă în celebrele discursuri care au fost rostite în preajma înfăptuirii Unirii de către Mihail Kogălniceanu, în perioada imediat următoare acesteia de însuși Alexandru Ioan Cuza și în urma detronării domnitorului (aici, de către Barbu Ștefănescu Delavrancea) – și realitatea sufletească, intimistă a singurei martore (și mărturisitoare) la faptele din noaptea de 10/11 februarie 1866, a cărei viziune asupra întâmplărilor nu poate fi pusă la îndoială. A celei care i-a rămas alături domnitorului și i-a purtat, dincolo de dragoste, o devoțiune aproape de idolatrie, a doamnei Elena Cuza. Propunem, în acest sens, un document inedit, o „convorbire” (cum modest o denumește autorul ei, distinsul Vespasian Pella) cu Elena Cuza, reprezentând o reeditare a ediției princeps (și singura, după știința noastră) apărute în anul 1909 la Editura Soc. Anonime pe acțiuni „Adeverul” din București, (…) ce redă istoriei un document interior. O inscripție sufletească în fond la fel de autentică și zdrobitoare prin trăinicia argumentației proprii și prin puterea retrăirii, în prezentul dialogului, a unui trecut cu mâhnire reînviat. Din acest dialog se vor naște întrebări. Și tot din acest dialog se vor ivi răspunsuri. Rămâne la latitudinea publicului iubitor de carte, dar și de adevăr să continue să îndeplinească o asemenea misiune și în anii ce vor veni. Pentru a nu uita meșteșugitele, profeticele vocabule eminesciene din Fragmentarium: „Aci ne aflăm noi românii – limbă cumpenei universului”. Livia IACOB
Cărți,multe cărți.
