Aceasta povestire monografica s-a nascut dintr-o necesitate. O necesitate a sufletului aflat in interes de serviciu. Memoria colectiva este ca un copil rau, razgaiat, rasfatat, care obtine tot ceea ce vrea cu o bataie de picior, cu o trantire inlacrimata pe podele. Atunci cand vrea, aceasta memorie este exemplara, scoate la suprafata oameni si locuri, ii impinge acolo unde trebuie sa stea, unde ar fi trebuit sa fie, acolo unde prezentul nu devine intotdeauna viitor. Dumitru Vartic si Codruta Aron Vartic, tata si fiica, sunt acum in fata Dumneavoastra in primul rand al stranei, fiindca am dorit sa fie cat mai aproape de Dumnezeu, sa-i simta rasuflarea. Amandoi au plecat de tineri, nedreapta plecare, dar au lasat in urma-le semne importante de viata aflatoare, nu numai in fonoteca muzicala a Studioului de Radio Cluj. O hibernare culturala pare ca a sortit acestor oameni sa stea cu ochii inchisi in asteptarea clipei cand vor fi rechemati sa dea viata, sa insufleteasca din nou legatura cu
Cărți,multe cărți.
