Publicată în maghiară între 1934 și 1940, Trilogia transilvană a lui Miklós Bánffy este considerată astăzi una dintre operele de referință ale secolului XX. Romanul a apărut, în ultimele două decenii, în engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană și olandeză, bucurându-se de o receptare entuziastă. Ediția românească, în traducerea lui Marius Tabacu, include un cuvânt înainte de Marta Petreu și un studiu introductiv și un glosar realizate de Lucian Nastasă‑Kovács. Miklós Bánffy, conte de Losoncz (30 decembrie 1873, Cluj – 5 iunie 1950, Budapesta), scriitor, om politic și grafician maghiar, a fost descendentul unei vechi familii de aristocrați din Ardeal. După studii de drept la universităţile de la Cluj şi Budapesta și un doctorat în drept și ştiinţe administrative, este ales, în 1901, deputat în Parlamentul maghiar. Între 1912 și 1918 a condus Teatrul Naţional şi Opera de Stat de la Budapesta, acordîndu-i, în această calitate, o susținere importantă compozitorului Béla Bartók. Între aprilie 1921 și decembrie 1922 a fost ministru de Externe al Ungariei. În 1926 s-a stabilit la Cluj, primind cetățenia română. Își continuă activitatea pe tărâm cultural ca redactor-șef al revistei Erdélyi Helikon. În 1943 poartă discuții secrete, la București, cu Iuliu Maniu, în vederea unei ieșiri concomitente din război a Ungariei și României, iar în 1944 pledează pentru ruperea de către Ungaria a alianței cu Germania. În septembrie 1944 îl convinge pe Miklós Horthy să accepte evacuarea fără luptă a forțelor armate din Cluj, salvând astfel orașul de la distrugere. Castelul de la Bonţida al familiei Bánffy, cel mai mare complex de edificii în stil baroc din Transilvania, descris drept Versailles-ul ardelean, este jefuit și incendiat de trupele germane în retragere. Expropriat în 1945 și exclus din viața literară în 1946, a părăsit, în 1949, Clujul și s-a alăturat familiei stabilite deja la Budapesta, unde se va stinge în anul următor. Conform propriei dorinţe, rămășițele sale pămîntești au fost aduse în 1976 în cimitirul central Házsongárd din Cluj. Alături de Trilogia transilvană, publicată între 1934 și 1940, opera sa mai cuprinde piese de teatru, între care Legenda soarelui (1906) și Marele senior (1913), nuvele, precum și lucrări de grafică. „Bánffy este un povestitor înnăscut.“ - Patrick Leigh Fermor „La nivelul celor mai bune lucrări de ficțiune pe care le-am citit, precum Anna Karenina și Război și pace contopite într-o singură operă. Dragoste, sex, oraș, provincie, bani, putere, frumusețe și patosul unei societăți care nu-și poate preveni propria distrugere“ - Charles Moore, Daily Telegraph „(…) Narațiunea este o înșiruire fastuoasă de baluri, serbări de binefacere, dueluri, mari vânători cu câini și hăitași, mese grandioase, sărbătoriri, curse de cai, dineuri cu zi fixă, dansuri și jocuri de noroc la cazinou și așa mai departe, prin care bogatul și cultivatul conte de la Bonțida descrie nobilimea maghiară, și, mai larg, aristocrația cosmopolit‑imperială, ocupată cu îndatoririle ei de castă care‑i etalează rangul, bogăția, puterea. (…) Dar, în fond, romanul descrie momentul, surprins în numeroase opere ale literaturii universale, când o clasă socială trece de la etapa etică, a muncii și datoriei, la faza ei estetică, frivolă, voluptoasă, vinovată și totodată încărcată de artisticitate; și, complementar, apariția unei noi ordini, moderne, nu lipsită de vulgaritate (…). În general, e uimitor ce tare seamănă lumea politică descrisă de Bánffy cu aceea descrisă de Caragiale. (…) Citind Trilogia… lui Miklós Bánffy, în superba traducere pe care i‑a făcut‑o Marius Tabacu, m‑am întîlnit nu numai cu Transilvania din trecut, ci și cu una atemporală, pe care o cunosc prea bine și care mă face întotdeauna să surâd: una în care se mănâncă slănină și se bea palincă, de pildă… Pământul din Jucul meu, pe vremea Imperiului Austro‑Ungar loc celebru de vânătoare cu hăitași și de concursuri hipice, văd că l‑a străbătut, cu calul, și vecinul meu de la Bonțida/Dienești, contele Miklós Bánffy; iar peisajul transilvan de podiș și câmpie, ce stârnește, cu dealurile lui aspre și golașe, un urât indicibil, a fost pentru Miklós Bánffy „straniu”, însă de o „splendoare grandioasă”. Sunt sigură că Bánffy a iubit Transilvania la fel de mult cum iubesc eu ograda casei părintești.“ – Marta Petreu „Deși unii exegeți ai cărții lui Banffy au văzut în această creație un „portret tolstoian ale ultimelor zile ale Imperiului Austro‑Ungar”, cu intrigile și decadența de la curtea regelui din Budapesta, cu înfruntări doar aparent sterile în Parlament începînd cu luna septembrie 1904 – marcîndu‑se astfel ultimele luni ale guvernării lui István Tisza –, cu o aristocrație în declin, preocupată mai mult de lumea saloanelor și de jocul de cărți, incapabilă să înțeleagă relațiile cu concetățenii de alte etnii, dar cu complicate afaceri amoroase, o lume în care onoarea se tranșa prin dueluri, în care aroganța noilor îmbogățiți părea să sfideze ierarhiile sociale, lectura romanului oferă oferă totuși și multe alte valențe. Pentru că mai presus de mecanismele distructive ale unei națiuni (care nu întotdeauna țin de viața politică a țării) retrăim prin lectura romanului o lume pe care istoricii de azi anevoie o mai pot reconstitui. (…) Dacă descrierea atmosferei budapestane este uneori creionată cu ușoară ironie, alteori chiar cu nedisimilat dezgust, pătrunzînd cu oarecare indiscreție în intimitatea elitei, în alcovul ce se împarte între iubirile clandestine și afacerile de stat, prin saloanele la modă și Cazinoul unde se tocau ori se cîștigau averi, Ardealul pare un pămînt suspendat în istorie, unde timpul nu prea s‑a scurs, ci se arată încremenit în peisaje, cutume, rânduieli moștenite parcă din vreme lui Rákoczi II și a curuților săi, cu țărani și tocmeli în care etnicitatea conta parcă mai puțin, fiind înainte de toate un motiv suplimentar de respect și afecțiune umană. Aici, în Transilvania, până și iubirile erau trăite altfel decât în metropolă. Sunt mai sincere, cu multă pasiune, cu atașament și îndeosebi răbdătoare. “ – Lucian Nastasă‑Kovács „Cel mai vociferant era Kirkocsa, măcelarul armean, de la capătul din stânga al mesei, cu gulerul descheiat la gâtul lui mătăhălos, care şfichiuia cu pumnul prin aer la fiecare frază, gata parcă să izbească cu barda în căpățâna boului, iar cel mai tăcut stătea preotul ortodox, care nu scotea nici un cuvânt, dar i se întrezărea pe sub mustață un zâmbet mijit la colțul gurii. Trecu o oră, trecură două, iar atmosfera devenea din ce în ce mai încinsă. Farmacistul era cât pe ce să se ia la harță cu morarul, fără ca vreunul să‑şi poată duce vorba la bun sfârşit, pentru că erau mereu întrerupți dintr‑o parte sau alta, fie de vocea tunătoare a măcelarului, fie de răguşeala pițigăiată a medicului. Uitaseră deja demult că se întruniseră în cinstea deputatului lor, de la care ar fi vrut să afle veşti din capitală. Vorbeau cu toții de‑a valma, învrăjbiți, strigau în gura mare ce ar fi făcut ei dacă ar fi fost în locul lui Gyula Justh, al lui Samuel Barra sau al lui Ugron – mai bine zis, ar fi vrut să zică, dacă nu ar fi fost întrerupți de alții, de cei care ştiau şi mai bine ce ar fi trebuit să facă. Timpul se scurgea odată cu vinul. După o vreme, în încăpere puteai să tai fumul cu cuțitul, iar zarva era de nedescris: „Să nu mai plătim impozite! Nu mai avem nevoie de armată! Să înarmăm poporul şi să pornim spre Viena!“ – strigau toți, cît îi țineau bojocii.” (fragment din volumul I)
Cărți,multe cărți.
