Spre stele - Timaru Ioan După cinci volume de proză excelentă, (Vârtejul amintirilor, Neantpurpuriu, Culori de Negrițești, În numele legii și Tunet zdrențuit ), cel care ne obișnuise deja cu zborul printre stele, comandorul Ion Timaru, atacă furibund poezia, din rațiuni mai mult decât artistice, mai exact din chemarea aceea tainică a văzduhului de care îi este imposibil să se despartă: De la o vreme,/ nu mai pot să zbor,/ doar visul mă incită…/ Se făcea că mă-nălțam/ pe-un nor,/ crestam văzduhul tainic/ cu poeme./ O voce mă chema copleșitor… (Aviator, p. 106) Despărțirea dureroasă de Mig-21 LanceR îl determină să încalece furtunos Pegasul, continuându-și călătoria printre stele, privind cu detașare spre pământul ״ unde-au fost cândva oasele mele ״ (p. 11). Cred că doar la Eminescu am mai găsit o imagine artistică de o asemenea gravitate: Un cer de stele dedesubt,/ Deasupră-i cer de stele - / Părea un fulger neî
Cărți,multe cărți.
