Această lucrare bine realizată și remarcabil de ambițioasă încearcă să aproximeze natura și posibilitățile creației arhitecturale autentice, poetice și etice dintr-o perspectivă critică și istorică, ținând cont de limitări culturale contemporane, precum dificultățile date de absența împărtășirii unui model cosmologic, într-o lume în care actul creației se impune de la sine arhitectului profesionist, și totuși, trebuie să recunoaștem imposibilitatea reducerii complexității culturii la geniul auctorial. Toate acestea în contrast cu contexte premoderne, în care bogăția culturală era o condiție primară și arhitectul înfățișa o serie de locuri comune, recunoscute a priori ca fiind pline de semnificație, care sprijineau viața armonioasă și sănătatea psiho-somatică. Problema „creației” contemporane este legată de pretenția ei de a uzurpa această bogăție, considerând complexitatea geometrică, inovația formală sau tehnică adevăratele surse ale designului semnificativ și ignorând, astfel, semnificațiile pre-existente ale materialelor, situațiilor de viață și locurilor calitative la care arhitectura trebuie să răspundă. Alberto Pérez-Gómez Volumul de față, ce reprezintă forma revizuită a unui extras din teza de doctorat a autoarei, explorează semnificația gestului creativ arhitectural, urmărind dinamica relației dintre creator- act creativ-creație și modul în care se definește arhitectura peste timp, ca act creator deopotrivă material și simbolic. Sub semnul conceptelor directoare poíēsis și poeta faberse individualizează doi protagoniști, Antonio Averlino (Filarete) și Christopher Alexander, inițiând astfel un dialog peste timp între operele și concepțiile lor, ce angajează două culturi, cea renascentistă și cea contemporană, simbolic alese pentru importanța lor în redefinirea profesiunii prin prisma raportării la actul creativ arhitectural. În această lumină, Semiotica creației, fără a se dedica unei abordări teoretice a semioticii, urmărește să exploreze în manieră indirectă substanța semnificației materiale și simbolice a actului creativ arhitectural. Poíēsis-actul creativ material și simbolic și poeta faber-creatorul „în” materie și simbol ilustrează peste timp și la timpul prezent acea semiotică a creației poietice, arătând subtil chipuri ale relației dintre creator, act creativ și creație. Act, semn și semnificație se întrețes la nivelul unei comunicări explorate până la „esență”, ce ne demonstrează, pe de o parte, că „poetic” în arhitectură nu înseamnă numai afectiv, simbolic sau etic, ci și material, concret sau plăsmuit, iar, pe de alta, ne sugerează necesitatea regăsirii acestui caracter poetic arhitectural prin apropierea de esența materială a meseriei și de dimensiunea ei simbolică.
Cărți,multe cărți.
