Trebuie sa spun din capul locului ca romanul Sambata alba al lui Florea Lucaci e, cel putin pentru mine, care-l cunosc pe autor inca de la inceputul sau eseistic, filosofic, de doua ori o imensa surpriza. Intai, prin reputatie si cariera universitara, Florea Lucaci parea confiscat, fara rest, de gandirea speculativa, inecat in bibliografie vasta si erudita. In schimb, autorul Sambetei albe e cu totul altul, un narator nativ, cu suflu epic antrenat, si inca prin diferite registre, asa cum o cere evolutia fictionala (fictionala si nu prea, se vede usor asta la lectura romanului). In al doilea rand: substanta epica si formula stilistica alese m-au uimit. Romanul incepe, neasteptat, ca un bocet la moartea tatalui (se intelege, cel al autorului insusi), apoi continua cu efortul fiului de resuscitare a vietii acestuia, pas cu pas, prin cuvinte, prin intamplari dramatice (cele mai consistente sunt cele din lagarele de munca, ca prizonier de razboi, la rusi). Avem aici un adevarat substitut de
Cărți,multe cărți.
