„De partea cealaltă – consemnează Petre Țurlea –, ungurii erau satisfăcuţi de faptul că au câştigat, în 1940, jumătate din Transilvania. Dar orgoliul lor nemăsurat nu se împăca cu ideea că ceea ce câştigaseră era doar un cadou din partea Berlinului şi Romei; nu fuseseră în stare să înfrângă Armata Română. De aceea, au încercat să făurească o aură de eroism Armatei Maghiare care intra în Transilvania de Nord-Est. Pentru ca penibilul situaţiei să fie deplin, militarilor maghiari li s-au ridicat arcuri de triumf în localităţile unde intrau „glorioşi”; în oraşele principale, însuşi Horthy, pe un cal alb, se afla în fruntea trupelor. Şi, ca să dea impresia unei cuceriri vitejeşti, răzbunătoare pentru umilinţa acceptării Tratatului de la Trianon din 1920 şi a ocupării Budapestei din 1919, a fost adusă o forţă militară cu totul disproporţionată, mărşăluind prin Transilvania de Nord-Est ca după un război victorios, deşi nu se trăsese nici un glonţ împotriva „inamicului”, a Armatei Române. În trufaşa operaţiune au fost antrenaţi 309.932 militari, la care se adăugau 7.300 membri ai administraţiei militare, 2.268 subofiţeri, 56 ofiţeri şi trei detaşamente de urmărire ale Poliţiei, 1.200 subofiţeri, 17 ofiţeri şi trupa aferentă aparţinând Jandarmeriei. Dacă, imediat după Diktatul de la Viena din august 1940, oficialităţile de la Budapesta şi presa budapestană s-au arătat foarte mulţumite, afirmând chiar că nu speraseră să obţină atât de mult, foarte repede vor anunţa că nu este de ajuns, că ţelul este recucerirea întregii Transilvanii şi a Banatului”. „Toate acestea – apreciază autorul – au generat o situaţie de-a dreptul explozivă în relaţiile dintre România şi Ungaria în toată perioada ocupaţiei horthyste a Transilvaniei de Nord-Est; Germania a împiedicat transformarea acestei situaţii într-un conflict militar. În condiţiile războiului împotriva URSS, Berlinul avea nevoie de linişte în spatele frontului; avea nevoie ca atât Armata Ungară, cât şi Armata Română, să participe la războiul contra Moscovei, nu să se lupte între ele; dorea să folosească doar în beneficiu propriu rezervele de petrol şi agricole ale României. Nu a admis un război între cele două state, acţionând pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial, concomitent, însă, întreţinând şi speranţele ambelor tabere în satisfacerea ţelurilor lor, satisfacere condiţionată, evident, de fidelitatea faţă de Reich. Complexitatea deosebită a evoluţiei raporturilor dintre români şi unguri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial justifică numeroasele lucrări care prezintă această evoluţie”, principalele lucrări pe această temă fiind prezentate de autor.
Cărți,multe cărți.
