Am putea începe cu o concluzie: de-a lungul timpului românii au constituit mereu o miză istorică pentru alții, iar destinul le-a fost decis de faptele și așezarea lor geografică. O ispită a binelui și a avuției. O fi un paradox, dar nu e deloc departe de adevăr. Nicicând nu s-a scris o asemenea carte despre limba română. În volumul de acum cinci ani, Limba română. Nașterea și falsurile istorice (LRNFI), Lucian Costi a configurat bazele formării limbii noastre, a demonstrat că româna este o limbă cerebrală alcătuită din morfeme semantice numite particule fundamentale de construcție care formează cuvintele și le dau acestora sens, profunzime și productivitate, adică ușurința de a da naștere la familii de cuvinte. La rândul lui, cuvântul ca atare poate desemna o realitate naturală, dar și una magică, irațională dacă i se adaugă o particulă. De exemplu, lucire – nălucire, zdravăn – năzdrăvan, caz – năcaz. Dacă particula este postpusă, lucrurile se schimbă și reintrăm în lumea simțurilor, caznă, bocnă. Acolo găsim o înlănțuire de principii și un inventar impresionant de aplicații practice ale formării cuvintelor în limba română, aflând totodată că la început a fost cuvântul și apoi regula gramaticală care a făcut ordine în masa extraordinar de bogată și diversificată a cuvintelor. Aproape în exclusivitate, cuvintele limbii române sunt creații interne, împrumuturile și adaptările, firești în orice limbă, fiind minimale. Totodată, teoriile oficiale, academice, care nu găsesc în limba română decât împrumuturi, reprezintă nu doar falsuri grosolane ci și foarte ciudate, dacă ne gândim că primele dicționare românești, deși au fost create de niște alogeni neprieteni, au fost însușite și îmbogățite în falsitatea lor de așa ziși specialiști români. Aceste teorii servesc interese străine neamului nostru. Ideea fundamentală a cărții este că neamul românesc împreună cu limba și credința sa au străvechime și continuitate istorică. Limba română este o creație inteligentă a unui neam sedentar și bine orânduit de-a lungul istoriei, cu credința într-un singur Dumnezeu și în cinstirea străbunilor, cultura însușirilor pozitive în viața de toate zilele și respectul celorlalte neamuri. Un creștinism avant la lettre, care la români există de când lumea. Un adevăr care nu prea convine tuturor. Trist este că nici academicilor români care cultivă falsul de când se știu. Poate fi numită altfel fapta celor care susțin că terminologia creștină este când de origine latină ori greacă, știind că atât romanii, cât și grecii erau idolatri, sau slavă, știind că slavii, păgâni sadea, s-au creștinat abia în secolul IX, la foarte multe secole după creștinarea formală a românilor, ca să nu mai vorbim de precreștinismul neamului nostru? De data aceasta, Lucian Costi intră pe un teren greu care nu ține doar de limbă. Româna, limba vechilor cazanii, volumul 1, explorează bagajul lexical al ortodoxiei române, adică toți termenii utilizați în mod curent, zi și noapte, în serviciul religios creștin ortodox de când se știe în România. Prin urmare, vom avea atât lingvistică, cât și religie. S-a acreditat ideea că acești termeni provin din așa numita slavă veche care, deși are o poveste făcută, nu mai preocupă pe nimeni și este luată ca atare și de lingviști și de teologi.
Cărți,multe cărți.
