Popas in amintiri

Scrise cu vervă și cu un real talent, memoriile lui Petru Vignali, redactate în România în anii '60-'70, sunt literatură de sertar, în adevărata accepție a cuvântului.Petru Vignali a fost unul dintre fiii lui Iginio Vignali, arhitect venit în România la începutul secolului XX și căsătorit cu o fată din familia Tuduri, boieri moldoveni înrudiți cu familiile Gane și Negruzzi. Numele arhitectului Iginio Vignali nu este necunoscut celor care iubesc Bucureștii. Antrepriza de construcții pe care Vignali a fondat-o împreună cu conaționalul său Enrico Gambara a ridicat multe clădiri în capitala României.Urmașii arhitectului s-au risipit prin lume. Amintirile au rămas. Petru, dăruit cu harul scrisului, a lăsat posterității mărturia unui bucureștean de stirpe italiană, care a iubit patria tatălui său – unde și-a făcut o parte din studii, trăind un scurt timp alături de familia italiană – dar și mai mult a iubit țara în care s-a născut, România. Aici și-a petrecut copilăria și tinerețea, printre prieteni considerați a fi cele mai strălucite minți din vremea sa, pentru România a luptat ca aviator în război, aici a rămas, îndurând pierderi, umilințe și lipsuri.O carte care ne lasă impresia unei picturi pline de viață, înfățișând o Românie altfel decât ne-o închipuiam,cu bunele și relele ei. …clasa întâia am făcut-o la o școală de fete. Dimineața, împreună cu mama, luam din Piața Victoriei tramvaiul cu cai care, prin Banu Manta și Gara de Nord, ne ducea până în fața școlii. Cred că în primul an nu am strălucit, fetele erau mai istețe decât mine, apoi erau și mai mari, fiindcă pe atunci școlarizarea începea la șapte ani iar eu aveam șase; fusesem primit cu dispensă de vârstă pe motivul că eram băiat deștept, că mama era institutoare și că Ela Negruzzi, vară cu mama, se avea bine cu ministrul învățământului. De altfel Ela Negruzzi, care arăta ca un jandarm călare, se avea bine cu mai toți miniștrii, când aceștia erau conservatori, fiindcă miniștrii din acele vremuri erau boieri, iar boierii moldoveni erau toți mai mult sau mai puțin rude între ei, de unde a rămas și vorba „cousins de Iassy”.Petru Vignali Domnul Goga a vrut să cunoască această generație scriitoare, gânditoare și mistică. Și în acest scop a dat o masă la restaurantul Enescu, în separeu. Am avut astfel plăcerea să am sub ochi, simetric așezat pe două rânduri, aproape tot ceea ce-i mai reprezentativ în noua generație (bucureșteană), adică pe toți cei despre care se presupune că sunt meniți să devină cineva și, într-un viitor nu prea îndepărtat, să se suduie reciproc de pe băncile parlamentare sau din vârful peniței. Dl. Goga a prezidat masa între două antiteze spirituale: între Sandu Tudor și Stelian Mateescu, adică între duh și creier. Figurau mai departe: Mircea Manolescu, președintele studenților în drept; C. Enescu, viitor mare economist; Cotaru, monografist, monografist, și încă o dată monografist; Mircea Vulcănescu, despre care se spune că e un mistic și o sclipitoare inteligență; Mișu Polihroniade, minte subțire care vrea să ajungă... S-au discutat câte în lună și în soare și s-au pus în evidență numai doi tineri: Mircea Vulcănescu și Octavian Goga.Petru Vignali La Pavia erau foarte respectate tradițiile universitare. Una din acestea era giorno della matricola, cum s-ar zice ziua înmatriculării, care cădea prin noiembrie, după sfârșitul examenelor. În acea zi cursurile erau suspendate, studenții erau stăpânii universității și ai orașului, făceau ce voiau, beau, cântau și petreceau și aveau dreptul să-i tutuiască pe profesori. Ei căpătau o diplomă – care se cumpăra la librărie – care, într-o latinească hazlie zisă macaronica, atesta că studentul cutărică a fost promovat de la starea de puzzolente fagiolo (fasole puturoasă) la gradul de matricola și ca atare beneficiază de prerogativele studențești, ceea ce însemnează că este autorizat să bea, să facă l'amore și, eventual, să învețe.Petru Vignali