Plina de amintiri

Dacă vrei să iei înapoi Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, trebuie să te faci frate, soră, prieten(ă) sau iubit(ă) cu Felicia Doleanu! Cred că s-ar băga să perturbe puțin și statu-quo-ul Insulei Șerpilor. Plină de amintiri nu este un model de viață, ci pur și simplu o mărturisire a oltencei plecate la muncă în Germania, de unde observă lumea de pe ambele maluri ale Europei – cel vestic, cel estic –, unde suferă, se bucură (mai ales!), și empatizează cu toți „răniții soartei”, fie ei, mai ales, români. (Flori Bălănescu) „Sărbătorile printre străini sînt triste, în special în primii ani. Trecutul năvălește peste tine dureros de real, cu imagini, cu întîmplări legate de tradiții, de familie și de prieteni, de locuri, de gusturi și de mirosuri. Cu timpul, amintirile se estompează, familia se micșorează, prietenii vin și pleacă, unii chiar rămîn, gusturile și mirosurile se schimbă, devin mai fine, mai delicate… Te adaptezi. Într-o zi de Florii mă aflam, ca de obicei, la muncă. Restaurantul la care lucram era în vogă. Fiecare zi? Un nou spectacol! Crème de la crème se perinda pe-acolo, etalîndu-și limuzinele, Rolex-urile, soțiile sau amantele exotice, excentrice, snoabe, parașute ieftine, dar neapărat elegante și pline de bijuterii… Musai să te faci văzut și să vezi, să demonstrezi că afacerile îți merg strună și că ești pe val… Era foarte greu să rezervi o masă, aproape imposibil, de aceea mulți veneau și așteptau, pur și simplu, să se elibereze una la întîmplare, oricît de tîrziu. În seara aceea, pe la ora 21, năvălesc doi compatrioți. Pe unul îl chema Florin și semăna teribil cu marele Anthony Quinn. Mare era și Florin! Mare spărgător de case și ciorditor din magazine. Mare și la stat: cam un metru nouăzeci, atletic. Mare și la suflet: s-a întîmplat să-i găsească pe nemți dezbrăcați în propriile dormitoare și i-a acoperit (ca să nu răcească), în timp ce-i jefuia. Toți colegii mei, italienii, îl cunoșteau, pentru că le vindea tot felul de aparatură, videocamere, bijuterii, haine, la prețuri acceptabile. Celălalt era mic și slab, extrem de elegant și pedant, infractor periculos, recidivist, cu mulți ani de pușcărie prin diverse țări europene. De o inteligență sclipitoare, specializat în foarte multe „domenii”, vorbind șapte limbi străine foarte bine. De-a lungul anilor, ne întîlniserăm de mai multe ori și, de fiecare dată, mă rugase să nu spun că-i român. Nu mare mi-a fost surprinderea să aflu ba că-i grec, ba că-i ceh, ba că-i ungur, ba că-i italian, ba că-i francez, ba că-i neamț. Se metamorfoza în cîteva minute, vorbea fără accent în toate aceste limbi și poate chiar în altele… Era teribil! Șeful meu, un italian mic și gras, văzînd cum cei doi s-au și aruncat la o masă care tocmai se eliberase, m-a rugat să-i servesc eu. — Săru’ mîna, doamna Felicia! — Bună seara! — Ce ne recomandați? — Avem creveți proaspeți, stridii, homari, vreo zece feluri de pește, cotlete de vițel, mușchi de vită, paste făcute în casă… Ce doriți? — Păi… dați-ne Loup de Mer, da’ cu cartofi natur și salată. Auziți? Un vin franțuzesc, mișto, aveți? — Franțuzesc nu am, dar vă recomand un vin de Toscana — Villa Antinori sau un Corvo sicilian, un pic mai sec. — Aha! E bun și ăla, zice pedantul, mai plimbat prin lume, deh! Le-am dus cîteva gustări pînă să pregătească băieții peștele. — Doamna Felicia, zice pedantul, țuguindu-și buzele subțiri și aruncîndu-și o șuviță de păr rebel pe spate, doar dintr-o zvîcnitură scurtă a capului. Se poate, așa o doamna faină și să nu aveți un pix ca lumea? Tacticos, își desface sacoul elegant și extrage cu degete subțiri de pianist un pix din buzunarul interior. — Vă rog să primiți acest cadou din partea noastră, doamnă! Azi sînt Floriile! — Nu, mulțumesc! răspund un pic cam prea apăsat (nu-mi place să primesc cadouri de la bărbați, în general; am senzația că le dau speranțe deșarte). Cu un ton de reproș și o față de om jignit profund: — Vă rog, doamna Felicia, e un mic cadou, ce naiba! Și mi-l înmînează ca pe un trofeu. Micul cadou era un Mont Blanc. Zîmbesc încurcată, mă scuz din nou, încerc să-i explic că, dacă aș lucra cu asemenea pix, aș risca să nu mai primesc niciun pfening ciubuc de la clienți, plus că nu-mi plac cadourile și las pixul ușor pe masă. Între timp, apare șeful. Aflînd despre ce e vorba, ia brusc obiectul și mi-l agață de buzunarul vestei, exclamînd: — Cadoul e cadou, basta!” (din volum)