Pământul nelocuibil

O încălzire de peste 4°C până în 2100 înseamnă, potrivit unor estimări, că regiuni întregi din Africa, Australia și Statele Unite, părți din America de Sud, la nord de Patagonia, și Asia, la sud de Siberia, vor deveni de nelocuit din cauza căldurii, deșertificării și inundațiilor.   Aceste aspecte ar afecta și alte regiuni. (...) Dacă planeta a fost adusă în pragul catastrofei climatice în timpul unei singure generații, și responsabilitatea de a evita dezastrul aparține tot unei singure generații. Cu toții știm despre ce generație este vorba. A noastră.   La începutul lui 2011, circa un milion de refugiați sirieni s-au împrăștiat în Europa din cauza unui război civil agravat de schimbările climatice și de secetă. Realist vorbind, o mare parte din „momentul populist” prin care trece Occidentul în prezent este rezultatul panicii produse de șocul acelor imigranți.   Posibila inundare a Bangladeshului amenință să creeze de zece ori mai mulți refugiați, primiți de o lume și mai destabilizată de haosul climatic și, probabil, cu atât mai puțin receptivă cu cât refugiații au pielea mai închisă la culoare.   Apoi vor fi refugiații din Africa Subsahariană, America Latină și restul Asiei de Sud, 140 de milioane până în 2050, potrivit estimărilor Băncii Mondiale, adică de peste o sută de ori mai mulți decât în „criza” siriană a Europei. Proiecțiile ONU sunt și mai sumbre: 200 de milioane de refugiați din cauza schimbărilor climatice până în 2050. 200 de milioane era întreaga populație a lumii la apogeul Imperiului Roman. Scenariul posibil pentru următorii 30 de ani este mult mai rău: un miliard sau mai mult de oameni săraci și vulnerabili, care nu au de ales decât între a lupta sau a fugi. Un miliard sau mai mult – populația globală în 1820, când Revoluția Industrială era în plin avânt.   Ceea ce sugerează că am face bine să privim istoria nu ca o succesiune de ani, care înaintează pe axa timpului, ci ca un balon în continuă extindere a populației, omenirea dilatându-se pe planetă până în punctul unei eclipse aproape complete. Un motiv pentru care emisiile de carbon s-au accelerat atât de mult în ultima generație este și o explicație a faptului că istoria pare să grăbească pasul. Cifrele privitoare la refugiați sunt estimări minimale. Numerele reale depășesc aproape sigur estimările, iar oamenii de știință tind să aibă mai multă încredere în proiecțiile exprimate în zeci de milioane decât în cele de sute de milioane.   Însă faptul că aceste numere mai mari sunt numai punctul extrem a ce e posibil nu ar trebui să ne liniștească. Atunci când nu luăm în considerare cele mai groaznice scenarii, nu mai suntem atenți la posibilele rezultate, pe care tindem să le privim ca scenarii extreme pentru care nu mai trebuie să elaborăm vreun plan. Estimările minimale stabilesc limitele a ce este posibil, și asta ne ajută să distingem mai bine ce e probabil. Și poate se vor dovedi ghiduri și mai bune de atât, având în vedere că, în ultima jumătate de secol de anxietate climatică pe care am trăit-o, optimiștii nu au avut niciodată dreptate.