Padurea lui Joaquin Phoenix

Simtea padurea vie, alchimica, pulsand, si, desi nu credea in fantome si alte bazaconii, ii placea sa vorbeasca cu ea in minte, sa se lase descoperit de ceva aparte, ceva deasupra sa si de neinteles intru totul, ca-n Her. Iar padurea putea sa-si faca simtita prezenta in atatea feluri, putea sa poarte atatea chipuri si atatea voci. Iar el putea sa intre si sa iasa din ea, sa uite de el de atatea si atatea ori. Aici singuratatea devenea intimitate, devenea liniste, devenea apa, devenea o mina strabatuta de infuziile proteice ale pamantului; o subterana in care plictiseala conferintelor de presa, momentele de stanjeneala si de balbaiala erau absorbite de muschi, de ciuperci, de licheni. Aici devenea polen purtat de vant. O padure precum o planeta extraterestra studiindu-l in tacere. Realitatea sa era irealitatea altor umbre, visele sale erau cosmarurile altor monstri.