Nunti inecate. Fals tratat de supravietuire

?Lumea din care provin, satul din Baragan, intotdeauna are propriile ei legi de a se misca in jurul soarelui. Nu puteam tocmai eu sa-i schimb curgerea. Cu siguranta insa, cei care am «dezertat» atunci din sat, plecand la oras, din nu conteaza ce motive, purtam in suflet povara unei imposibile si incomplete adaptari, pentru ca acolo, undeva printre acareturile sufletului, se va pastra, indestructibila, taina locului in care ne-am nascut. Uneori aceasta taina ne salveaza, alteori ne face sa ne ratacim si mai mult in valtorile vietii, sa ne instrainam, chiar de noi insine, si sa nu ne mai recunoastem. Acesta este pretul «dezertarii». Eu si familia mea ni l-am asumat dintr-o dureroasa necesitate. Asa am ajuns oraseni, dar am ramas tarani cu par pe limba, cum spunea un var de-al meu de la oras, si cu closet in casa. Un fel de rusine suprema. Au fost si momente cand am crezut ca am invins, ca ne-am depasit statutul de «dezertori», vazandu-ne rudele ramase in sat in ce saracie se zbat. Am crezut chiar, de data asta si noi si ei, ca prin redobandirea pamanturilor dupa Decembrie 1989 vom fi salvati de ratacire. Iluzorie speranta, caci pamantul a transformat in statui cateva milioane de romani inocenti. Eu insumi am crezut, mult timp, ca acele cateva brazde de bolovani, peticul de cer de deasupra lor, mostenite de la tata, si chiar amintirile legate de ele sunt proprietatea mea, sfanta si intangibila, pentru care oricand as fi fost gata sa ma prefac, sacrificandu-ma si eu, in statuie. Si cu cat judecata mea insista mai mult asupra acestui gand, cu atat ma conving cat de sarantoc sunt.  Ce este pana la urma urmei proprietatea? Probabil nimic altceva decat amagitoarea iluzie ca o parte din existenta noastra pamanteana ar putea infrunta eternitatea. Ca a ne exprima cu vehementa dreptul asupra unei vremelnice existente poate tine loc de credinta. Ca pacatoasa noastra petrecere prin lume ar fi totuna cu a sta la cina cu Insusi Mantuitorul.  Rana pamantului furat de colectiv familiei mele, tocmai in momentul in care avea nevoie esentiala de el ca sa supravietuiasca, sangereaza inca in sufletul meu. Si chiar daca aceasta nevindecata buba sfaraie in ranita mea de soldat dezertor si o voi lasa mostenire copiilor mei, indraznesc acum sa spun ca nu exista decat o singura, adevarata, proprietate: cea de a spera la o cina in ceruri.? -  Dumitru Manolache