Nocturne. Cinci povesti despre muzica si amurg

? Autor distins cu Premiul Nobel pentru literatura Cinci povesti fascinante despre muzica, iubire si melancolie Relatate la persoana intii, cu delicatetea si simplitatea muzicala specifice lui Ishiguro, aceste cinci istorii personale, amuzante si mustind de o tristete duioasa, exploreaza intr-o maniera neasteptata citeva dintre temele predilecte ale autorului: dragostea, muzica, trecerea timpului si, legata de aceasta, celebritatea. Visatori, indragostiti, stele pe punctul de a apune sau a se ridica pe firmament, toate aceste personaje, aflate intr-un moment de cotitura al vietii lor, devin interpretii unui concert in care fiecare voce si fiecare instrument ating o nota umana cit se poate de autentica si de ravasitoare. Fie si pentru o singura clipa, muzica uneste sufletele, reaprinde scinteia dragostei, alina disperarea, preschimbind-o in melancolie si facind-o astfel suportabila. Cuprins: ? Un baladist de altadata ? Fie ploaie, fie soare ? Malvern Hills ? Nocturna ? Violoncelisti Arta, pericolele ei, durerile pe care ti le provoaca, cele citeva bucurii pe care ti le ofera sint teme pe care Ishiguro le sondeaza in profunzime in aceasta carte... perfecta. - London Review of Books Nu e deloc de mirare ca un prozator atit de profund, atit de bine echipat pentru a surprinde cele mai contradictorii sentimente este indragostit de muzica. - Evening Standard Am putea evoca influenta lui Somerset Maugham in acest volum... insa Ishiguro, un maestru al prozei, poate fi foarte greu derivat din alt scriitor. Nu se stie cum, insa reuseste mereu sa spuna ceva esential despre afacerea asta incurcata care e viata. - The Irish Times Fragment din cartea "Nocturne. Cinci povesti despre muzica si amurg" de Kazuo Ishiguro: ?M-am trezit ratacind practic in fiecare zi pe coline, iar uneori, daca eram sigur ca nu ploua, imi luam si chitara cu mine. Cel mai mult imi placeau Table Hill si End Hill, din partea de nord a regiunii, care de obicei nu sint bagate in seama de turistii ocazionali. Acolo ma lasam citeodata prada reveriilor ore intregi, fara sa intilnesc nici un suflet de om. Era ca si cum as fi descoperit dealurile pentru prima oara si puteam sa simt, ivindu-se aproape concrete in minte, ideile pentru noi melodii. Munca la cafenea era insa cu totul alta poveste. Un glas pe care-l auzeam sau un chip pe care-l vedeam si care se apropia de tejghea in timp ce pregateam o salata ma proiecta imediat in trecut, in viata mea de altadata. Ma trezeam ca vechi prieteni ai parintilor mei vin la mine si incep sa ma interogheze despre ce-am mai facut, si trebuia sa le indrug verzi si uscate, pina cind se hotarau sa ma lase in pace. De obicei, in chip de ramas-bun, ziceau ceva de genul: ?Bine ca macar ai o ocupatie" si aratau catre feliile de piine si de rosii, inainte de a se indrepta cu pasi greoi catre masa, cu ceasca si farfurioara lor. Sau intra cineva pe care-l stiam de la scoala si incepea sa mi se adreseze cu noua sa voce ?universitara", disecind ultimul film cu Batman intr-un limbaj ultraintelectual ori lansindu-se intr-o analiza interminabila a adevaratelor cauze ale saraciei pe plan mondial. Nimic din toate astea nu ma deranja cu-adevarat. Ba chiar pe unii dintre acesti oameni ma bucuram sincer ca-i vad. Insa a existat o anume persoana dintre cele care au venit la cafenea in vara aceea la vederea careia m-a luat cu racori pe sira spinarii si, in clipa cind mi-a venit ideea sa scap disparind in bucatarie, ma vazuse deja. Aceasta era doamna Fraser - sau Cotoroanta Fraser, cum ii spuneam noi. Am recunoscut-o imediat ce a intrat cu un mic buldog murdar de noroi. Mi-a venit sa-i spun ca n-are voie cu ciinele inauntru, desi lumea facea asta mereu cind venea doar sa cumpere cite ceva. Cotoroanta Fraser fusese una dintre profesoarele mele de la scoala din Pershore. Din fericire, iesise la pensie inainte sa trec intr-a sasea, insa, in amintirea mea, umbra ei se pogoara asupra intregii mele cariere scolare. Cu exceptia intilnirii cu ea, la scoala n-ar fi fost foarte rau, dar ma luase la ochi din prima secunda si, atunci cind ai unsprezece ani, nu poti sa faci nimic ca sa te aperi de un asemenea om. Trucurile ei erau cele de care se folosesc de regula profesorii carora li s-a pus pata pe cite-un elev, cum ar fi faptul ca, in timpul lectiilor, imi punea tocmai acele intrebari la care simtea ca nu stiu sa raspund, dupa care imi cerea sa ma ridic in picioare si ridea de mine, impreuna cu toata clasa. Mai tirziu, metodele ei au devenit mai subtile.?