Nu găsesc pentru teribila bunătate a lui Mircea Ivănescu, omul cel mai bun pe care l-am cunoscut, altă explicaţie decât aceasta: era într-atât de bun, pe cât era poezia lui de bună. In cazul lui, nu numai omul făcea poezia, ci şi poezia îl făcea pe om. In asemenea măsură, încât, dacă poezia lui e ilustrativă pentru un anumit ideal de umanitate, atunci şi omul e ilustrativ pentru ideea corespondentă de poezie. Intr-un dicţionar ideal, la intrarea „poezie" ar putea figura oricând numele lui Mircea Ivănescu — nu spre cinstea lui, ci spre a noastră. Fapt pentru care nu-i vom putea fi vreodată îndeajuns de recunoscători, după cum eu, în viaţa aceasta, nu i-am fost. Radu Vancu
Cărți,multe cărți.
