Romanul „Între două drumuri” a fost scris „cu sufletul femeii care s-a căutat pe sine”, cine este cu adevărat, câte și ce fel de adevăruri asumate, până a le înțelege și simți ca ale propriei sale ființe, făcând, până la urmă, parte din sinea sa. Însetată de adevăruri care, prin însumare, se învecinează cu adevărul absolut, „a ascultat de ultima speranță” (aceea care moare dar nu se predă) de dinaintea unui sfârșit (și nu unul oarecare) ci, unul „ce s-a anunțat răutăcios ca și viața”.
Cărți,multe cărți.
